„Şi-un cântec voi fi peste zări”

S-a stins, nu demult, la Chişinău, retrasă, obosită, mâhnită, bolnavă şi aproape uitată, Leonida Lari – un nume-simbol al rezistenţei basarabene, dorindu-şi a fi (spunea repetat), „matca neamului”. O energie extatică, îngemănând gravitatea rostirii cu iluminarea vizionară, convertind liric – sub aura inflexiunilor mistice – împrejurările biografice propunea poeta, cea care părea născută de propria-i poezie, zidindu-şi în vers viaţa şi transferând textului (fluxului verbal) un militantism temperamental, deloc conjunctural, aşadar. Viaţa mea – scria – „e mortala rană/ izvorând râul vieţii” (v. Viaţa mea printre alţii). Nu e loc de purism aici. Deşi femeia-tribun, trezind mulţimile prin ardenţa trăirilor, o Jeanne d’Arc a Basarabiei (cum, îndreptăţit, s-a spus) cultiva, paradoxal, energetismul şi suavitatea, mesianismul şi misticismul, dorind – într-o Rugă de pătimire şi disperare, cu inflamări şi furii imprecative – „să se cureţe de lume”, spiritualizându-se; în acelaşi timp, fiinţa-i „hrănită cu foc”, dincolo de dulcea-i melancolie, vestejind – în numele unui „blestem frumos” – răul, minciuna, vanitatea risipeşte accente mânios-etice, dovedind fermitate şi spirit justiţiar. Efortul sacralizării, topit în versuri melodioase şi angajamentul civic, rostit tunător convieţuiesc şi oferă, astfel, o cronică lirică a procesului (miraculos!) de renaştere basarabeană. Suave şi dure, deopotrivă, versurile Leonidei Lari se fac ecoul efervescenţei unioniste, fiind câteodată memorabile iar alteori neglijente. Oricum, chiar dacă „în faţă viitorul e împletit cu lutul”, speranţa – în pofida vitregiilor – nu se lasă decapitată: „Dragă Ilie, până la Unire/ Nu e drept să murim” (v. Îngerii). Poeta, din păcate, s-a grăbit.
Dar Leonida Lari, crezând fierbinte în această Înviere (întoarcerea la sine a neamului) poate spune, la rându-i, pe urmele lui Nicolae Dabija:  „nu-i pentru mine poezia pură”! Pricină pentru care sufletu-i „de crin” deplânge „potopul de ură” revărsat asupra poeţilor, cei care – ca paznici ai cetăţii –, atinşi de plânsoarea lumii, n-au loc în ea (v. Poetul şi Puterea). E drept, cura lirică (recomandată stăruitor) „adie a eternitate”; vremurile sunt aspre, „firul sfânt de poezie” şi „plânsul răstignit” o îndeamnă, inevitabil, să cultive tribun-arta (vorba lui Leo Butnaru), să creadă în „a doua venire” (la Ţara-mumă) chiar dacă „mrejele diavoleşti”, pânda meschină, străinia ne împing pe „cărările minciunii”, a jocului duplicitar. Cruciada românismului avea nevoie de această literatură, de ieşirea din echivoc. Furnicarul poetaştrilor, trăind sub obsesia sincronizărilor, a modelor şi scrupulului prozodic ar putea acuza blocajele poporanist-păşuniste, estetica ofilită, febra mesianică. Dar se putea goli de tragism, putea renunţa la modulaţiile profetice, putea ocoli întristarea („care se preface în moarte”) această poezie ameninţată de un viitor furat? Incendiară în poeziile-dedicaţii, Leonida Lari îl ceartă pe ilustrul prinţ (v. Scrisoare lui Cantemir) pentru tratatele moscale, acuză vânzarea de ţară şi, suferind alături de fraţii poeţi, deplânge destinul ingrat al iubitorilor de neam. Un „val de oboseală”, iată, se aşterne peste o „lume programată”.
Este vajnica luptătoare o învinsă? C-un ochi durut, „de-amăgiri obosită”, aşteptând vântul cosmic pentru buna-rânduială a acestei lumi, poeta respinge îmbietoarele chemări spre „ţărmurile de huzur”. „Cerută” de corăbii, aplecată pe foaia albă, înstrunâdu-şi coarda sub un „vânt iubitor”, ea se desprinde de mâzga lumii dar nu acceptă – în bătălia cu Pigmeiada, cu strâmbătăţile, cu şirul de trădări şi laşităţi – o dulce capitulare. „Sunt cine am vrut – ne asigură, ferm, implacabil, poeta. În matca cea latină ea apără o „limbă bătrână” căreia îi păzeşte fiinţa prin cuvinte, chiar dacă moldovenismul dă în clocot, chiar dacă e întâmpinată cu hulă şi tăgadă. Dar poeta, fireşte, mâhnită, blamând „târgul săvârşit” ştie că „Unirea nu se-aşteaptă-n rând” şi că, peste timp, zgomotoşii contestatari se vor dumiri: „veţi înţelege cine v-a iubit”.
Aşadar, racordat la temperatura evenimentelor, glasul Leonidei Lari (pe adevăratul său nume, Liuba Tuchilatu, n. 26 octombrie 1949, la Bursuceni, judeţul Bălţi), poetă implicată energic în renaşterea basarabeană poate folosi, cu directeţe exaltată, fie coarda poeziei patriotice, cinstind ţărâna „sunătoare de neam”, fie pamfletul politic, biciuind „vânduţii de-acasă”. Vocaţia poetică e chiar misiune. Leonida Lari, confruntându-se cu „a lumii groaznică măsură”, nu poate accepta neangajarea, visul estetic al scriitorilor aflaţi „de-asupra timpului”. Vraja eminescianismului în Doinele poetei, impresionante prin forţa imprecaţiilor, trăirea ardentă şi textele incendiare, credinţa în poezie îi hrănesc mesianismul. După cum fondul mistic, iluminările, muzicalitatea o îndeamnă spre „orfizare” (cf. Mihai Cimpoi), sfârşind în incantaţie divinatorie. Curios e că cea care terminase studiile filologice la Chişinău (1971), trecând apoi prin diverse redacţii, ocupa, în 1987, funcţia de redactor-şef la gazeta Glasul (devenită Glasul naţiunii, tipărită clandestin la Vilnius, în februarie 1989), bătându-se pentru reîntregire, îndemnând la mitingism şi întreţinând efervescenţa unionistă poate fi şi „curat sentimentală”, vorba lui Marian Popa. Sprijinindu-se cu gândul de „străbunii luminaţi”, păstrând „focul aprins”, retrăind timpul romantic (vezi Anul 1989), femeia-tribun spera, purificându-şi emisia lirică, să prefacă toate „în cânt”. Să ne amintim însă că primele volume erau suspectate de misticism, suportând reacţiile vigilente ale vătafilor ideologici. O iniţiată în sensul vieţii, înţelegând omul ca purtător al luminii, L. Lari palpează mirajul „revărsat” în lume; era interesată de mister şi insolit (cazul volumului Piaţa Diolei, 1974, „a ceea ce este şi nu e ce pare-a fi”), de disputa dintre trup (un „vas de-mprumut”) şi suflet, se vrea, în fine, fiica focului, vestitorul, culegând, în cheie romantică, cu „paşi astrali”, în transă sibilinică, stări şi întâmplări.
Încrezătoare în cuvinte şi condamnată la însingurare, poeta – o fiinţă de lut hrănită cu foc de taină – îşi „scria pe aer” poemele. E drept, uneori cu lejeritate versificatorie, cu neglijenţe surprinzătoare, oferind un relief axiologic accidentat. Ea este şi rămâne un uriaş „strigăt de durere” şi reprezintă – cum frumos şi drept nota Marin Sorescu (1993) – „un nume mare şi luminos”. Poezia, în cazul Leonidei Lari, a fost chiar misiune.