,,Prietenia înseamnă încredere, răbdare, bucurie, este aşa, un fel de iniţiere… Iar în iubire cea mai importantă este tandreţea!” spunea frumos şi iluminat prozatorul Constantin Stan. El, cel care s-a arătat mereu celor din jur, radios şi puternic, îndrăgostit de viaţă până la ultima consecinţă. Îmi amintesc anii în care toată lumea îl iubea şi îl preţuia. Când apărea deodată pe terasa Muzeului Literaturii Române, senin, destins, surâzător, salutând în stânga şi în dreapta, auzeam freamăt de voci: ,,A venit Costi! Uite-l pe Costi! Stane, stai cu noi! Ba cu noi! Ba cu noi!” Era perioada sa îndelungată de intensă activitate publicistică, în care a scris cu mintea şi cu sufletul său despre confraţi, prieteni sau amici, cunoscuţi şi necunoscuţi, evenimente, festivaluri, lansări de carte, întâmplări culturale, aşa cum doar el ştia să o facă. Expresiv, proiectând lumina asupra esenţialului, cu ochi rece şi inimă fierbinte, cu mâna sigură a unui jurnalist de primă mărime. Mărturie rămâne, între alte mii de pagini tipărite, volumul său de publicistică, ,,Viaţa ca literatură”, apărut cu zece ani în urmă. Pe atunci, i se mulţumea pentru cronici şi articole, iar cel care oferea o bere, aşa de dragul clipei, era tot el, Constantin Stan. Să îl decupez acum din amintiri, îmi este cumplit de greu, pentru că m-am numărat şi eu printre cei care s-au bucurat de prietenia lui, timp de aproape douăzeci de ani. Întâmplări, replici, situaţii, călătorii, trăiri intense în nopţi furate boemei (despre care a scris că este ,,atât de departe de înţelesul strâmt al dicţionarului”) ar încăpea poate, într-un volum colectiv de evocări. Îmi este cumplit de greu pentru că el, prietenul meu Constantin Stan mi-a fost smuls dureros, din inima inimii. Ştiam că nu pot aşterne cuvinte în memoria sa, fără a părea patetică. Sau exagerată… Sau… Pot înţelege doar cei care, foarte singuri pe lume fiind, au avut parte de un Constantin Stan. Ani în şir am crezut că este un om fericit. Era unul dintre prozatorii optzecişti respectaţi şi preţuiţi, era profesor de jurnalism, semna constant în presa centrală, avea prieteni. Dăruia cu voluptate din fiinţa sa, încuraja, oblăduia debuturi literare, degusta cu bucurie deliciile cafenelelor literare. I-am telefonat într-o vară, spre ora zece seara: ,,Ce faci, Costi?”, ,,Bine, sunt la Muzeul Literaturii.”, ,,Ce faci acolo?”, ,,Ce să fac, sunt exponat, lumea trece, cumpără bilet, intră şi vede scriitori români în viaţă.” Da, avea un umor debordant şi un chef teribil să spună poveşti cu miez, poantă, farmec.
I-am trimis lui Virgil Diaconu fotografiile alăturate, spunându-i că aşa va rămâne în amintire Costi al nostru, prezent la întâlniri literare, omagiind confraţii în care credea, bucurându-se, aplaudând, râzând… Eram la ,,Boema 133”. Constantin Stan a vorbit despre prietenul său, poetul Mircea Bârsilă. ,,Scrie două rânduri”, mi-a spus Virgil. ,,Nu poooooot!!!”
Nu pot să scriu despre suferinţa sa cumplită din ultima perioadă a vieţii. Se vedea, pentru cine a avut ochi de văzut. Nu pot să scriu cât de chinuit era de toate şi de el însuşi. Nu pot să descriu demnitatea cu care şi-a ţinut rangul până la final. Într-o dimineaţă de august am primit un telefon: ,,Domnul Constantin Stan nu mai este!” Am urlat ca un animal înjunghiat. Nu am putut să asist la ultimul său drum. Poate mă va ierta şi de data aceasta.
Da, rămân cărţile sale. Rămân amintirile noastre. Rămân datoriile noastre faţă de amintirea sa. Un scriitor nu moare niciodată, nu-i aşa?