Pe Constantin Stan l-am cunoscut abia în ultimii câţiva ani. Până la Evenimente, nici nu se prea punea problema, eu menţinându-mă la periferia vieţii literare, în primul rând datorită unei timidităţi rebarbative şi apoi datorită faptului că, geolog terenist fiind, eram mai tot timpul plecat din Capitală. Sigur, prin anii optzeci, dar mai cu insistenţă după 1990, când toată structura socială a sărit în aer, inclusiv osificata ierarhie peceristă a Uniunii noastre, generaţia optzeci ajungând „pe val”, faima lui C.S. a ajuns şi până la mine, căci mereu era prenumerat printre primele 5-6 nume ale generaţiei sale „în blugi”, apoi cu nominalizări, premii, inclusiv Premiul Academiei. S-a întâmplat însă că nu i-am citit nicio proză (sedus de Nedelciu şi Crăciun), iar despre prestaţia sa jurnalistică ştiam tot din auzite, prins eu însumi în vârtejul angajării civice, de unde până la 50 de ani absentasem cu desăvârşire din lumea presei.
Abia când a devenit şeful secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti am intrat în contact, mai precis la Clubul de Proză, iniţiat şi condus de C.S. cu maximă abilitate în aceşti 3-4 ani din urmă. Am putut desluşi în lunganul filiform, însă fibros, pe unul dintre cei mai frenetici militanţi ai breslei scriitoriceşti, mereu cu proiecte, cu iniţiative care să scoată creaţia originală românească din neatenţia generalizată. N-aş exagera spunând că avea cultul menirii scriitorului în această societate aflată în vădită dezafectare.