Un milion de cuvinte… Nici unul… Ai vrea să spui multe despre opera şi viaţa unui scriitor pe care l-ai cunoscut. Pe de altă parte, mâhnirea când dispare cineva din lumea scrisului, mai ales unul ca el – o personalitate a literaturii române din ultimele patru decenii, dar şi un personaj al vieţii noastre literare – te poate împiedica să rosteşti vreo vorbă…
Am aflat repede după întâmplare că ajunsese la spital, dus cu o ambulanţă imediat după ce ieşise de pe platoul unei emisiuni de televiziune unde fusese invitat. Eram aproape convins că şi de data aceasta natura lui robustă va învinge. De câte ori citeam în reviste, la dispariţia unui scriitor, expresia „nu credeam că voi scrie vreodată la timpul trecut despre el… sau despre ea…”, găseam că am înainte un clişeu, o expresie care se poartă pentru că sună destul de bine, potrivit cu împrejurarea. Şi totuşi, acum, când Marin Mincu nu mai este, petrecut dintre noi în dimineaţa zilei de 4 decembrie, trebuie să recunosc adevărul dinapoia unor cuvinte care mi se păreau, vai!, convenţionale.
Nu am fost propriu-zis apropiaţi, deşi ne vorbeam uneori la telefon, mai ales când îmi solicita un text pentru „Paradigma”, deşi ne-am întâlnit, vreme de vreun an şi jumătate, sau poate doi, aproape săptămânal, la Cenaclul „Euridice”, pe care îl înfiinţase şi pe care-l îndruma, fără îndoială, una dintre cele mai importante opere ale sale. Şi nici nu împărtăşeam chiar aceleaşi vederi. I-am comentat câteva cărţi, nu ştiu dacă întotdeauna pe placul lui, ne-am certat, ne-am împăcat, iar ne-am certat, iar… Pentru că felul lui de a fi implica uneori o doză mare de exces. Dar nu te puteai supăra pe Marin Mincu, sau, oricum, nu trebuia să rămâi prea mult timp supărat pe el. Acest mare egotist, acest batăios exploziv, acest critic mereu în războaie, acest prozator, poet, universitar preocupat atât de mult de opera lui, era un mare generos şi se dovedea mai sensibil decât mulţi dintre cei care trec drept atenţi la ceilalţi, fără a fi aşa în realitate. Cu toate că, după cum spuneam, nu am fost apropiaţi, cu toate că ne-am văzut doar de foarte puţine ori în particular, am mai multe probe că aşa stau lucrurile.