Un mesaj matinal ca un cuţit între omoplaţi, te lasă brusc şi dureros, văduvit de certitudinea unei frumuseţi inegalabile. Frumoasă şi luminoasă a fost Tatiana, cea care şi-a răstignit viaţa pe o chitară. Frumoasă, luminoasă şi a toate înţelegătoare. Părea că ştie marile adevăruri ale lumii, de aceea poate, a găsit puterea de a nu se plânge, de a nu-şi face din biografie material promoţional, de a nu cere niciodată, ceva, cuiva…
A înţeles că destinul ei, întrupat în cântec dezlănţuit cu disperare şi cu jale, transcede lumi jefuite de strigăt. Nu ştiu dacă a ştiut cât a fost de iubită. Nopţile ei de luptă cu boala, singurătatea şi dezastrul, le-a ridicat doar spre cer, cu o smerenie coborâtă din icoană. Probabil că acum, ea adună lacrimile noastre, le limpezeşte în rugăciune şi le aşează ofrandă îngerilor… Şi-a purtat destinul ca pe un blazon, cu o demnitate care ar trebui să ne devină lecţie de viaţă. A trecut printre oameni ca printre crini imperiali. A cântat pentru ultima dată pe ţărmul mării, acolo unde vor ţipa în rotire haotică, de-a pururi, pescăruşii…
Acum, când îmi îmbătrâneşte inima de durere şi neputinţă, o văd alergând. Mereu alergând, învolburată în mantie albă, chiar dacă a trecut de mult, linia de sosire.
Drum bun, Tatiana Stepa!