L-am întâlnit pe Ion Chichere în octombrie 1987, la Reşiţa, în cenaclul „Semenicul”. Era toamnă, eu boboc într-ale poeziei, întâmplare mai fericită nici că se putea!
Părea un personaj aiuritor, desprins de realitatea obtuză a acelor ani, cum eu, adolescentul, nu-mi închipuiam că există. Îmi fusese inoculată, prin intermediul şcolii, imaginea scriitorului sobru, obligatoriu „la patru ace”, implicat social, gata oricând să modeleze caractere umane. Simplul contact vizual cu poetul Chichere m-a debusolat. Cum întârzie el la şedinţa unde fusese programat să-şi prezinte textele? Ce e cu acele plete dezordonate, cu foile scrise de mână şi aruncate pe masă, cu „parfumul” vinului fiert ori al altor licori, atât de străine mie atunci? Sincer, m-a speriat. Asta trebuia să înfrunt? Am fost descumpănit, mai ales că, înainte de lectură, ciudatul bărbat a dispărut pentru puţină vreme, nu înainte de a ne avertiza: „Să citiţi până mă întorc, să vedeţi şi voi cum se scrie poezie!”. Ceilalţi au râs, îi cunoşteau apucăturile boeme. Chichere a revenit entuziasmat, a recitat, a plecat, iar a venit şi tot aşa de vreo câteva ori, timp în care scriitorii reşiţeni prezenţi îi comentau poeziile. Nu prea se sinchisea de comentariile lor critice. Am crezut că îi dispreţuia. Timpul nu mi-a dat dreptate, „dezinteresatul” poet ţinea, în mare măsură, cont de observaţiile critice exprimate de confraţi, chiar îl afectau cele nefavorabile.
Debutase, în fine, după îndelungi aşteptări, într-un volum colectiv, Argonauţii, la Facla timişoreană. Nu a putut „împuşca” un debut individual. Deşi a încercat de mai multe ori.