În trei împrejurări fericite am stat în preajma poetului Grigore Vieru admirându-i, de fiecare dată, ţinuta sa de intelectual de marcă şi de poet de o sensibilitate rară. Mulţi dintre noi au aflat că visul lui, mai din tinereţe, era să treacă Prutul. Vis împlinit, cu ocazia participării sale la un Festival Internaţional de Poezie, desfăşurat şi pe meleaguri bucovinene.
În holul de la parterul hotelului „Arcaşul”, din  Suceava (după ce am reuşit să păcălesc vigilenţa a doi „băieţi cu ochi albaştri”, de la intrare), aveam să-l cunosc pe „fratele Vieru” (nu puteam să mă adresez altfel, câtă vreme el mă trata cu „frate Liviu”). Prezenţă extrem de agreabilă, în ciuda atâtor duşmani, poetul a trăit, în permanenţă, în cultul iubirii pentru Eminescu şi ţară. La distanţă de „ani lumină” de artificial, surprinde în banca de date a universului, tabloul cu Grigore Vieru având spicul de grâu arcuit graţios la buzunarul hainei, în exterior, în dreptul inimii, la acea sărbătoare internaţională a poeziei. Spic de grâu cules, ales, de mâna lui, imediat după trecerea Prutului.
O întâmplare fericită a făcut ca, peste ani, să fiu invitat la sărbătorirea zilei sale de naştere (graţie unui sponsor), într-un restaurant bucureştean. Poetul, îngândurat, exersa în zadar zâmbetul, căutând sa-şi întâmpine cu bunăvoinţă oaspeţii: ochii şi câteva gesturi trădau un suflet zbuciumat, în care, o sumă de griji noi  îi trăgeau în jos întreaga-i fiinţă; nu ştiu dacă, chiar atunci, urma să cadă pradă vreunui infarct.
Cea de pe urmă întâlnire cu Poetul (de astă dată în postura de preşedinte de juriu) s-a consumat sub semnul desfăşurării primei ediţii a Festivalului Naţional de Poezie „Magda Isanos – Eusebiu Camilar” (ideea înfiinţării lui îmi aparţine). Cu această ocazie, l-am însoţit mai tot timpul şi nu m-a surprins faptul că a ales să se cazeze la un gospodar din Udeşti, mare admirator al poetului. Gică a lui Botuşan a Lăptarului i-a fost gazdă perfectă, bucurându-l la culme pe basarabean cu bucate alese şi un  taraf improvizat (din vecini); în fond o tobă şi o vioară, plus mult entuziasm. Se ivise prilejul ca poetul să pună pe muzică un text dedicat udeştenilor, scris cu o zi mai înainte. „Formaţia”, din amatoare a devenit pe dată „profesionistă” şi fiindcă era vorba de Udeşti şi numai de Udeşti, cei în cauză şi-au dat toată silinţa.
Seara de agrement de pe „Everestul” udeştean (dealul Oadeci), cu tot ce avea ea frumos în acele momente: un amurg sângeriu, „plasat” deasupra pădurii, spre Reuseni, avea să trezească în sufletul poetului versuri memorabile: ”Sus, pe dealul din Udeşti, / Doamne, cât de-aproape eşti !”. A doua zi, în sala Căminului Cultural, plină până la refuz, glasul Poetului a impresionat până la lacrimi. La întrebarea unui sătean: „Domnule Vieru, când veţi mai veni la Udeşti?”, răspunsul a fost neaşteptat de direct: „Voi veni ori  de câte ori mă veţi invita !”
Dar, iată, trupul plăpând al poetului a fost strivit, recent, între fiare; nişte fiare au reuşit să-i ucidă trupul, dar nu şi inima (sufletul)!