Am fost educată să cred – şi, de ce să nu recunosc, mi-a plăcut – că românii sunt un popor special, cu stea în frunte, iubiţi ca fiul risipitor care, deşi are buzunarele goale, ştie cum să-şi umple sufletul, astfel încât ajunge întotdeauna la o dreaptă înţelegere a lucrurilor şi a vieţii.
În timpul din urmă, mitul meu a suferit modificări. Românii sunt, într-adevăr, speciali, însă, într-o măsură sensibil egală, sunt şi trufaşi, fatalişti, lipsiţi de orientare şi de scrupule, egoişti şi cârtitori. Sau, cu alte cuvinte, un român creativ şi special trage după el, ca un măgar supus, până la zece alţi români mititei şi meschini, convinşi că sunt buricul pământului şi că lumea e, de fapt, defectă, devreme ce nu le recunoaşte calităţile şi miezul. De-aici şi patriotismul de paradă, echivalent cu autosuficienţa, tradus cel mai adesea prin „Bă, eu sunt cel mai tare! Eşti prost că nu vezi!” – spus nuanţat, mai dulce sau printre dinţi, ca pe stadion sau ca la bordel, fondul rămâne însă acelaşi.
Acum, în altă ordine de idei, deşi înlănţuit de cele de mai sus, de vreo zece ani încoace mă tot întreb, fiinţând eu cu precădere în câmpul culturii argeşene, cum se face că lumea s-a înstrăinat de scriitorii ei, de artişti în general, de creativii recunoscuţi ca atare? Aceştia continuă să se nască, să spună ce au de spus, în zona lor de expresie, de multe ori foarte bine, chiar excelent. Numai că lumea rămâne surdă şi impenetrabilă, ca o lume paralelă, în care viaţa ascultă de alte legi, făcute de alte personaje. M-am întrebat şi eu, s-au întrebat şi ei, Creativii de-aici, de lângă mine şi de lângă noi. Ce le lipseşte, deşi pare că au totul? Ce nu se potriveşte? Chiar să fie lumea atât de defectă, încât să nu mai reacţioneze nici măcar în faţa unei singure evidenţe?
De zece ani mă tot întreb. Răspunsul – sau doar o versiune a lui, care suportă corecţii, îmbunătăţiri – l-am primit zilele trecute, la moartea lui Grigore Vieru. Oameni din Basarabia cea chinuită precum Christos, dar şi de-aici, de la noi, indivizi despre care ai fi zis că s-au vândut, cu casă şi copii cu tot, sălbaticei societăţi de consum, au dat semne de înţelegere. Poate că nu toţi s-au manifestat vizibil, n-au hohotit, nu s-au izbit cu capul de pereţi, nu şi-au smuls inima din piept. Dar au căscat gura, au deschis-o ca şi cum n-ar mai fi avut câteva secunde aer. I-a încercat senzaţia că s-a răcit sângele din ei. Sau pământul pe care calcă. Am întâlnit câţiva cărora le tremura vocea. Şi, atenţie, nu erau intelectuali, nici măcar de hârtie, din categoria de ultimă generaţie a masteranzilor, a doctoranzilor şi a doctorilor cu păr pe limbă, care spun cu emfază: „Ei este şi Eu sunt!” Erau oameni simpli, care păstraseră legătura cu bunul-simţ şi cu echilibrul, cu ce merită şi cu valoarea ca esenţă superioară.
Răspunsul, aşadar, a venit surprinzător de clar pentru mine: Grigore Vieru, la fel ca Mihai Eminescu, a trăit ca şi Conştiinţă Socială, Conştiinţă Naţională, a ales să fie NOI – şi mai puţin EU. Aşa rămânem, dragi prieteni şi duşmani, în istorie. Aşa ajungem să fim speciali. Nu croşetând texte splendide, fluturate cu aroganţă peste camarazii de rând. Nu ascunzându-ne în birouri ticsite, cu degetele în urechi, ca să nu mai auzim infernul de-afară. Nu îmbătându-ne ca porcii şi pipăind chiloţeii cu şnur ai starletelor de provincie, care se umectează când pleoapa grasă a maestrului face două, trei reverenţe dinaintea fatalului şnur, urmate de-o vomă apoteotică peste dantela neînţeleselor urzeli.
Dragi scriitori! Dragi artişti de toate felurile din Argeş! Nu sunteţi mare lucru şi nu va rămâne nimic din ceea ce visaţi, nu vă va recunoaşte nimeni ca Înainte-mergători, până când nu vă veţi întoarce cu faţa către cei de la care aşteptaţi recunoaştere, aplauze şi slavă. Faceţi zgomot, faceţi mişcare, fapte vitejeşti în acord cu timpul, în loc să trageţi vânturi, mai mult sau mai puţin gazetăreşti şi publice! Este adevărat că un Eminescu şi un Vieru nu se nasc în fiecare zi, dar poporul ăsta, care a aspirat mereu să fie o naţie, merită – cred eu – mai mult. Dumnezeu să mă ierte!