Probabil ne-am cunoscut pe la începutul anilor ’80. Începusem să fiu publicat în revista Luceafărul de poetul şi redactorul, de pe atunci, Cezar Ivănescu. Dan Alexandru Condeescu a fost printre primii, dacă nu primul critic literar care a scris despre versurile mele. Avea o rubrică în această revistă.
Anii au trecut ca un vârtej şi, după Revoluţie, Alexandru a fost numit director al  Muzeului Literaturii Române. N-am îndrăznit să-i propun, prea devreme, un manuscris de poezie. Prin 2002, i-am dat totuşi Un poem pentru cel care vine. În 2003 cartea a fost tipărită. Poate e cea mai frumoasă carte a mea. De altfel, nu mă aşteptam să mă refuze, date fiind cumsecădenia şi eleganţa pe care cred că le moştenea.
Nu mai spun de prietenia sa cu Nichita, a cărui Operă o îngrijea. La o lansare de carte a recunoscut că faptul acesta i-a schimbat viaţa. În bine, desigur. În curând, va apărea volumul şapte al Operei celebrului poet.
Unii colegi au sperat să se întâmple o minune şi Alexandru să învingă neîndurătoarea boală ce îl măcina de un timp. N-a fost să fie aşa. Poate Dumnezeu l-a chemat repede, mult prea repede, ca să răsfoiască împreună versurile lui Nichita.
Dar noi, Doamne, noi, poeţii, care ne punem speranţa într-un vers sau într-o carte şi ne mulţumim, de cele mai multe ori, cu foarte puţin, noi cu cine vom avea să răsfoim cărţile viitoare?
Îţi îmbrăţişez umbra, Alexandre. Dumnezeu să te odihnească.