“Sentimentalul e gata de credinţă, contrariul lui fiind cinicul”, distinge undeva filosoful Alexandru Dragomir. Mulţi l-au perceput pe Al. Th. Ionescu – de la a cărui dispariţie se împlinesc, pe 28 martie, trei ani – ca fiind un cinic, deranjaţi fiind de ironia sa caustică. Eu i-am perceput mai degrabă latura sentimentală. Desigur, ca orice personalitate vie şi complexă era şi una şi alta, numai că el avea ştiinţa dozajului celor două atitudini în funcţie de situaţii şi persoane. Se poate spune că farmecul personalităţii sale venea din tensiunea aspectelor contradictorii, precum cele două. Alexandru Dragomir plasează cinismul între trăsăturile care definesc omul modern, alături de aventurier, donjuan şi om de ştiinţă. Omul premodern a fost şi este, căci el mai există în sufletele multora, un sentimental. Ceea ce e interesant la Al. Th.  Ionescu este că desăvârşita lui modernitate nu oculta latura sentimentală premodernă, poate şi fiindcă îşi asumase condiţia postmodernă în dimensiunea ei recuperatorie, chiar dacă într-o formă ludic-ironică. Şi tot atât de important mi se pare faptul că în cazul lui, cinismul, atunci când se manifesta  –  deşi, după părerea mea, cinismul său era deobicei jucat – era pus în slujba unui ideal, acela de a educa. Cei care l-au cunoscut, chiar dacă nu l-au avut profesor, ştiu că era un dascăl dăruit cu totul formării celuilalt, atunci când intuia în el potenţialităţi veritabile. În acest sens, ca de altfel şi în cel religios, era întotdeauna “gata de credinţă”, de a-i acorda credit celui pe care-l întâlnea. Cele şase cărţi rămase de la el conţin o multitudine de faţete ale vocaţiei sale de educator, ce împlineşte pe cele de critic literar, ziarist sau moralist. S-ar putea chiar alcătui o antologie de reflecţii sclipitoare pe astfel de teme. Voi încheia citând doar una, cred definitorie pentru personalitatea lui Al. Th. Ionescu şi care concentrează cam tot ce-am spus anterior: “Pentru mine sinceritatea e o formă de respect, iar ironia – când o utilizez – o formă de iubire”.