A sunat clopoţelul. El a trecut pragul. Se afla în vacanţă. O vacanţă prelungită. Încă un an, încă un an, încă un an, încă o lună, încă o săptămână, încă o zi, încă un ceas… Încă o iarnă, încă o primăvară, toamna asta, primăvara asta, poate cea din urmă… Şi au fost zece, şi încă zece, dar până la urmă tot s-a întâmplat. La sfârşitul Sărbătorilor de iarnă pe stil nou. La începutul Sărbătorilor de iarnă după vechiul calendar. Vacanţa de actori de teatru. Vacanţa jocului pe scândura scenei. Forţată, obligată. Sosise ziua pensiei. Pensionarea. Pentru un actor, o pensionare este cât o demitere.

Nu cunosc alt bărbat care să fi ştiut să îmbătrânească mai frumos. Bătrânul falnic. Care păşea marţial pe străzile oraşului. Conştient de propria sa valoare. Statuar când sta pe loc. Omul monument. Şi nu poza. Aceasta era starea lui firească. Salutat de trecătorii care îl cunoşteau şi de mulţi dintre cei care nu l-au văzut pe scenă. La rândul său, îşi ridica pălăria la întâlnirile cu persoane cunoscute-necunoscute, doamne şi domnişoare, bărbaţi în vârstă sau foarte tineri. Nu era tipul tolerant. Nu prin îngăduinţă, cedare, compromisuri îşi cucerise locul de cinste în cetate şi în cultura ei. Spirit critic, nu cruţa pe nimeni. Şi nu suporta să-i fie atinse prestanţa şi demnitatea. Replică imediată şi acidă. Tot aşa s-a luat la trântă şi cu destinul. A fost un luptător până în ultima clipă.