A murit Dan Alexandru Condeescu, criticul şi istoricul literar, directorul Muzeului Literaturii Române, dar, mai ales, prietenul meu din ultimii 30 de ani, prietenul scriitorilor.  Avea 57 de ani. A adormit întru Domnul în ziua Adormirii Maicii Domnului. O iau ca pe un semn de Sus. Ne-am cunoscut într-o seară mohorâtă din toamna lui 1978. Eram tineri şi uşor euforici, ne aflam la ceremonia de decernare a premiilor anuale ale revistei Luceafărul, eu luasem premiul la proză, el – la critică.  Publicam entuziaşti în revista de la Casa Scânteii. Acolo a scris, în rubrica lui, prima cronică la prima mea carte.  Îşi câştiga salariul însă de la revista România pitorească.
La începutul anilor ’80 m-am mutat la Bucureşti, ca „surdu-n oaste”, făcând boemă vreo trei-patru ani. Cum îi spuneam lui Alexandru, mai în glumă (amară), mai în serios, fără el muream. El mi-a oferit o cămăruţă într-un demisol din centrul Capitalei, îmi obţinea câte o documentare de la gazeta lui, mergeam prin ţară, scriam reportaje să mai câştig un onorariu mizer, iar când o sfecleam rău, din puţinul lui îmi dădea bani peşin şi o bucată de pâine, la propriu. Îmi aduc aminte cum l-a mobilizat pe Nichita Stănescu să meargă cu noi la directorul din 1983 al Muzeului Literaturii, Alexandru Oprea, şi să pledeze pentru a mă angaja paznic de noapte, post vacant. Nu s-a putut, n-aveam… buletin de Bucureşti. În acea zi am stat, în trei, vreo zece ore în apartamentul Condeescului din Militari. Acolo şi atunci, cei doi, poet şi critic, au definitivat antologia Ordinea cuvintelor, la care lucrau de mai multe luni. Eu eram dactilograful. Din păcate, avea să fie prima ediţie postumă a lui Nichita Stănescu, ci nu o sărbătoare a poetului viu. Condeescu a fost unul dintre cei mai buni exegeţi ai lui Nichita Stănescu şi editorul lui de un sfert de veac.