Încep cu o mărturisire: după ce am alunecat, citind cele peste 500 de pagini de memorii Marino, într-un hău de orgoliu şi de răutate, am căutat o lectură reconfortantă şi am găsit-o: Scene din viaţa literară, 1979-1989, Ideea Europeană, 2007, de unde am decupat notula din titlu, an optzeci.
Ion Lazu e cu adevărat „om de pâine”, cum îi spune Const. Virgil Gheorghiu basarabeanului. Onest, cuviincios, echilibrat, cu simţul măsurii, devotat. Sau, cum se autocaracterizează el însuşi, într-o elegie (sunt mândră că mi-a dedicat-o): „un sălbatic rupt din context/ răstălmăcit de vremile prea tulburi”.
Preceptul după care se conduce Lazu, devenit titlu de roman, este Despre vii numai de bine. Mă sprijin şi pe o însemnare din 5 aprilie ‘89: „Citesc Daniel Vighi, foarte plăcut impresionat de talentul său. Poeme în proză de cea mai bună calitate, impecabile, neaşteptate. Cine va fi fiind autorul Vighi? O foarte bună surpriză după Andru, Mareş şi Iovan”.
Vorbele diaristului sînt cugetate, derapajele de limbaj – inexistente. Pînă şi dezamăgirile le percepe uşor siderat, dar cu blîndeţe, ştiind că în lumea literară „trădările şi nerecunoştinţa vin exact din direcţiile unde te credeai mai asigurat” (notă din 1980). Lepădările nu-i stau în fire. Şi este cel mai potrivit în rolul de PR pentru prietenul Mircea Ciobanu (pe buzele căruia surprinde „un surâs de alchimist”), pentru prietenul Dumitru Alexandru, cu compasiune, pentru prietenul Caius Dragomir, pentru prietenul Ion Murgeanu. Cu ultimul, partener de dialog literar, a tipărit o carte pentru doi.