Într-o noapte de ianuarie, limpede şi rece ca o sferă de cristal, am văzut coborând lin spre crestele cele mai înalte ale Munţilor Carpaţi o stea strălucitoare şi de neatins. Cobora cu maiestatea astrală a depărtării sale sclipind vederii mele. Nu ştiam dacă se născuse atunci sau era doar semnul desprinderii ancestrale traversând cerul spre o ţintă numai de ea ştiută.
Era trecut de miezul nopţii şi sub revărsarea lăptoasă a luminii lunare am văzut efigia lui Eminescu strălucind peste zăpezi, sculptată în granitul milenar al munţilor, cu fruntea boltită, nas puternic şi bărbie domoală, ca o mască de voievod încremenită spre eternitate.
Steaua aceea nespus de limpede şi nespus de strălucitoare s-a oprit din lunecarea ei maiestuoasă, rămânând neclintită, înşurubându-se ca un diamant în mijlocul unei coroane nevăzute.
Chipul frumos răspândea o lumină secretă şi veghea înălţimile cu steaua unică a geniului său pulsând deasupra-i.
Atunci am scris această litanie mică, acest murmur neînsemnat, închipuind un dor adânc şi o nesfârşită adoraţie:
“În Ţara Moldovei, sus
coborând dinspre obcini spre plai,
trece în nopţi când e lună
Voievodul Eminescu Mihai.
Se opreşte la sfinte altare
şi-n crame cu vin de un veac
privighetorile când îl văd se usucă
de atâta iubire şi tac.
Şi-un cântec se face pământul,
un cântec şi-un petec de rai
când trece în nopţi înlunate
Voievodul Eminescu Mihai”.
Numele Lui trebuie rostit în şoaptă, poeziile Lui cântate în gând.
Steaua Lui pusă de strajă în brazii Carpaţilor, în toate nopţile noastre, să strălucească mirifică şi de neatins până-n hotarul ultimului sat…
Geniul sau este unic şi irepetabil!