În Vues de dos de Michel Tournier şi Edouard Boubat, fotografiile sunt prinse în insectar, alături de textul uneori explicativ, alteori doar poetic, pentru a restitui imaginea alterităţii nu doar în literatură, cât şi în fotografie. Marcă a alterităţii şi a nevoii de exprimare, fotografia depăşeşte cadrul îngust în care este fixată pentru a revela impulsuri şi erori. Imaginile, descompuse şi recompuse, după reguli inegale, devin un „écart” al identităţii. O juxtapunere similară text – imagine este practicată de Philippe Delerm, în Intérieur, numai că acesta foloseşte picturile drept canava pentru micro-naraţiunile sale, în vreme ce Michel Tournier utilizează fotografii în Vues de dos. Scopul este acela de a elibera imaginea (fie pictură, fie fotografie) de balastul momentului, de a o rupe din contingent: „nous sommes retenus dans l’ombre chaude au seuil d’un lumineux spectacle”. La Tournier, fotografia nu are rolul de a „umple arhivele memoriei”, ci de a structura prezentul, de a explica atitudini, gesturi, ipostaze. Deşi trucat, învestit cu sensuri pe care nu le deţine decât prin prisma celui care „narează” fotografiile, prezentul este indecis: „punctum”-ul se risipeşte grăbit printre cuvinte.
Feţele se succed, iar imaginile îşi pierd şi ele din consistenţă. Realitatea dorsală („la vérité dorsale”) este explorată prin intermediul a 39 de imagini. Dar ceea ce ne scapă de multe ori este contactul direct cu „chipul” textului – interpretarea devine nişa de accedere în text: „sur certains toiles plusieurs personnages suggerent autant de visions qui different les unes des autres”. Dar înainte de a ajunge la interpretare, cât de actual mai este un asemenea demers? Textul seducător este autarhic. Calităţile sale sunt inefabile. Existenţa lui este expresia estetică a căutării binelui şi a adevărului. Frumosul este în sine, deja inoculat şi educat. Retorica seducţiei ţine atât de limbaj, cât şi de gândire: „nul doute que la photo gagne en épaisseur et en complexité a ce jeu de miroirs”. Tournier înşală privirea, aducând în cadrul fotografiei imagini care „pot fi”, a căror existenţă depinde de cuvintele folosite pentru definire sau doar pentru magia pe care o răspândesc.
Echivocurile fotografiei
şi înşelăciunea ei
Identitatea textului este mereu negociată, iar limitele existenţei sale sunt în permanenţă graţiate: „C’est un long processus qui fonde simultanément le psychique et le sexuel, qui fonde l’«autre scene», celle du phantasme et de l’inconscient, en meme temps que l’énergie qui va s’y produire – énergie psychique qui n’est qu’un effet direct de l’hallucination scénique du refoulement, énergie hallucinée comme substance sexuelle, et qui va se métaphoriser, se métonymiser selon les diverses instances topiques”. Aşadar, între pulsiune şi stil nu e decât o linie vagă de demarcaţie. Fantasma personală devine amprenta textului.
În Vues de dos, Michel Tournier opune textul fotografiei, fără întrerupere, cu bucuria celui care poate „povesti” la nesfârşit momente. În acest sens, este evident că ieşirea din labirint îi aparţine deopotrivă „naratorului” şi cititorului de semne şi de imagini, de cuvinte şi de profunzimi: „il est clair que la clé de l’exercice consiste dans l’extension du champ de la définition, ce qui, a y bien reflechir, n’est pas un travail aussi ludique qu’on pourrait le croire, mais une authentique pratique litteraire faisant appel a toutes les ressources conjuguées du phonétisme et de l’imaginaire”. Poate să „seducă” numai ceea ce ne este exterior, în consecinţă, străin şi susceptibil să ne facă rău, mereu „celălalt”, mereu „altul”: „simplifiée, raccourcie, réduite a une sorte d’épure qui possede son genre de beauté, une beauté esquissée. Et peut-etre la «vue de dos» nous livre-t-elle la son secret: efficace par sa pauvreté, éloquente dans son laconisme, forte de toute sa faiblesse”. Indecizia este reversul seducţiei, dar funcţionează mereu în tandem, dând strălucire celuilalt membru al ecuaţiei. Retorica seducţiei este tot timpul actualizată. Deşi o operă de artă a fost mereu reproductibilă, „reproducerea tehnică a unei opere de artă reprezintă însă un fenomen nou, care s-a născut şi s-a dezvoltat în cursul istoriei, dar cu un ritm din ce în ce mai rapid”. În fotografie, privirea reduce obiectul la un „punctum”, făcând să treacă pe locul al doilea valoarea de cult. Concentrându-ne asupra punctului de interes – de fapt, asupra zonei de conflict a fotografiei – ne aflăm în ipostaza unui recul: textul care însoţeşte fotografia nu mai este doar explicativ sau doar metaforic, el devine un văl care acoperă fotografia, restituind un anumit moment al ei, reiterabil ori de câte ori privirea noastră opune o fiinţă vie unei imagini statice. Walter Benjamin aduce în discuţie „simţul critic”, care separă privirea adresată picturii de cea adresată fotografiei: „tablourile n-au avut niciodată pretenţia de a fi privite decât de o singură persoană sau de foarte puţine”. La Roland Barthes, a privi o fotografie impune detaşarea de obiectul privit pentru a avea acces, paradoxal, la aura ei. Fotografia restituie individualităţi mascate: Tournier protejează „faţa” oamenilor şi a obiectelor, pentru a mări misterul imaginii reprezentate. Iar în Vues de dos, experimentul concurează cu povestea textelor, fotografia devine oglindă a cuvintelor, mască şi ecran al ei.