Am recitit de curând volumul de proze scurte al lui Marie Redonnet, Doublures, publicat la P.O.L în 1986 şi reeditat câţiva ani mai târziu, în 1992, graţie unui amic a cărui bibliotecă reuşeşte mereu să mă surprindă, ori de câte ori întreb de un titlu sau altul. Deşi este o scriitoare aproape necunoscută la noi – mai degrabă în cercul restrâns al iniţiaţilor, fie ei traducători, fie profesori de franceză – Marie Redonnet a fost pe val în Franţa anilor ’90, dedicându-i-se o serie de studii care atestă nu doar schimbarea de formulă, dar şi singularitatea proiectului său narativ, cu personaje atipice şi planuri narative echivoce şi chiar aberante pentru necunoscători.
Scepticismul meu derivă din necesitatea reciclării unor „discursuri“ şi instrumente de lucru practicate de antecesori, însă cu formule distincte de racordare: mă refer la crearea de chipuri în doar câteva pagini, deplasând accentul de pe descriere pe acţiune, reabilitând genul prozei scurte franţuzeşti. Marie Redonnet îşi dedublează strategiile narative, face jocuri lingvistice, dantelează proze cu uşurimea cu care stomatologii fac radiografii dentare. Personaje cu existenţe fulgurante, cu grade diferite de educare şi de integrare în societate, Lia, Lam, Nel, sunt orfeline care-şi descoperă pasiunea pentru reparat jucării sau pentru cusut, în general, pentru lucrări fine. Lii, Gil, Sim par să zacă într-un soi de neputinţă de a lua decizii. Gem şi Gel, asemenea lui Sig şi Sil, sunt de nedespărţit, două feţe ale aceleiaşi monede, un Ianus Bifrons care îşi accelerează evoluţia în sensuri distincte: „Sil et Sig avaient le même âge.