Simfonii naratologice
      
      Marius Daniel Popescu povesteşte în aproape 400 de pagini, cu o energie de nedomolit, despre personaje care-şi caută identitatea. Romanul său, La Symphonie du loup, tradus recent la Editura Humanitas, a fost distins în 2008 cu premiul pentru debut „Robert Walser“, în Elveţia. Povestirea – în esenţă, polifonia de voci care populează romanul – se întreţese din amintiri disparate, din ecouri care prind trup în memoria vizuală şi lingvistică a personajului principal, un „tu“ perpetuu, cu un destin aparent banal.
      Cu o puternică încărcătură autobiografică, romanul lui Marius Daniel Popescu diseminează totuşi, între personajul „tu“ care este, de fapt, „eu“ şi „tu“, devenit cititor şi instanţă participativă. De multe ori, „tu“ devine „eu“, personajul care suferă constant, dar incapabil să-şi asume această suferinţă. Astfel, folosind persoana a II-a, romancierul se erijează în martor indiscret, fiind însă la adăpost de riscurile şuvoiului autobiografic. Rareori, numele personajelor trimit la entităţi, acestea fiind mai degrabă relativizate, omogenizate. Numai figura tatălui – mort într-un accident stupid de serviciu – revine obsesiv în textura romanului. De altfel, romanul debutează cu scena spitalului şi încercarea medicilor de a-i salva viaţa tatălui : „ces deux jours-là, il était dans le coma, à l’hôpital où ils l’ont opéré à la tête. Les chirurgiens qui l’ont opéré disaient qu’il avait des chances de s’en sortir. Ils lui ont découpé une partie du crâne“ (p. 7). Tema pierderii celor dragi şi a degradării umane revine în zonele sensibile ale textului, amortizând simţurile: „il vivait avec ces quatre femmes dans la maison. La fille à elle avait dix-huit ans. La grand-mère à elle avait quatre-vingts ans. Il était ingénieur en génie civil. La mère à elle était sourde-muette. Elle avait presque soixante ans. Quand il est mort, il travaillait sur un chantier en province“ (p. 7).