Pregăteşte canadovalahul Călin-Andrei Mihăilescu, pe şest, ca să nu afle interesatul, un Festschrift  de setentón pentru  ŞF, cel mai important  (după câte se pare) tălmăcitor creativ de cărţi dificile al vremurilor noastre postloviluţionare, iliesconstantinescobăsesciene, coprinse de freamătul oxiuric, dacă nu cumva ţunamic,  al globalizării viclene. Aş reaminti, cu această laudatoare ocazie, cetitorului cultivat, ce nu umblă cu căruţa goală prin livezile editoriale, de limerickurile lui Edward Lear, înromânizate graţie lui, cu adaos de exerciţii admirative în stihizări nonsensice din materia momentelor Cuconului Iancu, de Caragialete, de rebrănduirea poetică a faptelor diverse în Erau ziare, evenimente, ca să nu mai punem la socoteală  travaliul său cu Apollinaire din Cântecul celui neiubit; cu blazoanele renascentiste ale trupului muierin;  cu Pierre Louys;  cu véneticul Giorgio Baffo; cu baladele hugoliene; ori cu Mallarmé, pentru care fost-a mnealui firitisit de însuşi Silogistul Amărăciunii, travaliu în care, pe lîngă note finale de o erudiţie şi o scrupulozitate unice în nordul Danubiului mâlos, alături de predoslovia scurtă dar miezoasă cât o gloză de  Alfred Jarry amendată de Paul Valéry, străluce un sonet în idiolectul poetului respectiv, amintitor, sonetul, de faptul că nici Picasso nu izbutea totdeauna să distingă un original de o copie perfectă a unora din tablourile sale. Doar că, spre deosebire de Pascal Pia, introductor de poeme personale printre ale lui Baudelaire, într-o ediţie de dînsul îngrijită, Omul de pe Bega joacă cinstit, sugerând că cel ce poate mallarmeiza foarte elegant e vrednic să steie  cu pieptul bombat sub pavăza  sfântului Ieronim, patronul  mediatorilor interlinguali.