Dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor de comunicaţie face lumea din ce în ce mai interdependentă. Ne îndreptăm oare spre o realitate artificială, rece, dominată de lipsa de afectivitate, afectivitate caracteristică relaţiilor (comunicării) interumane? Ce se va întâmpla cu comunicarea la nivel instituţional? Informaţie sau un management al cunoaşterii? Iată întrebări la care Ştiinţele Comunicării şi Informării vor trebui să dea răspunsuri viabile, în contextul unei societăţi informaţionale. Informaţia, suverană în societatea contemporană, este studiată ştiinţific, pornindu-se de la următoarele considerente1): dezvoltarea producţiei şi nevoilor de informare (dezvoltarea activităţilor ştiinţifice, a unei culturi ştiinţifice şi tehnice de masă, cererea de informare); apariţia unui sector industrial al industriilor de informare (producători şi servere de bănci de date, satelit şi reţele de telecomunicaţie, telematică, mari muzee şi biblioteci, turism cultural); invazia tehnicilor electronice (analoage sau digitale) şi fotonice de informare (microordinatoare, borne interactive, discuri laser, fibre optice, dispozitive multimedia, videodiscuri, informatica de gestiune a colecţiilor etc).
Din problematica strâns legată de informaţie au derivat însă şi teme fundamentale cuprinse de relaţia informaţie-individ-societate2):
– psihologice (comportamente de comunicare, procese euristice, reprezentări ale cunoaşterii etc.);
– lingvistice (semiotice, reformulare, paratexte, morfosintaxe etc.);
– sociologice (sociologia ştiinţelor, comunităţile ştiinţifice, productivitate ştiinţifică, valoare etc.);
– matematice, logice, statistice (algoritmi, distribuţii nongausiene, logica booleană, procese markoviene etc.)
– economice, politice şi juridice (piaţa de informaţie, dreptul creaţiilor imateriale, industriei de informaţie, societatea informaţiei etc.);
– electronica şi telecomunicaţiile (reţele, videotext etc.);
– filosofice, epistemologice, istorice.
Pornind de la aceste necesităţi de cercetare, profesorul Yves Le Coadic3) consideră că ,,dintr-o practică de organizare, Ştiinţa Informării a devenit o ştiinţă socială riguroasă care se sprijină pe o tehnologie la fel de riguroasă. Ea are ca obiect de studiu proprietăţile generale ale informaţiei (natura, geneza, efecte), adică mai precis: analiza proceselor de construcţie, comunicare şi utilizare a informaţiei, conceperea produselor şi sistemelor care permit construcţia, comunicarea, stocarea şi utilizarea sa.”
Ca o necesitate obiectivă, Ştiinţele Informării şi-au regăsit aplicabilitatea alături de Ştiinţele Comunicării, formând un corpus cu o mare rază de cercetare. Conform literaturii de specialitate domeniile Ştiinţelor Informării şi Comunicării sunt următoarele:
1. Noile Tehnologii ale Informării şi Comunicării (NTIC);
2. Comunicarea de masă;
3. Comunicarea de tip publicitar (comunicarea socială şi comunicarea politică);
4. Comunicarea organizaţională.
În opinia lui Alex Mucchielli5) NTIC sunt considerate ,,un domeniu privilegiat de studiu, o preocupare pentru toţi actorii vieţii sociale”, transformând continuu: ,,accesul la informaţii (presa electronică şi multimedia on-line vor detrona mediile tradiţionale?); însuşirea cunoştinţelor (formarea la distanţă şi învăţarea cu ajutorul calculatorului vor revoluţiona şcoala şi vor face să dispară universităţile?); participarea la dezbaterile din societate sau din întreprindere” (schimburile de idei prin forumuri de discuţii on-line, luarea de informaţii de pe internet, votul electronic al cetăţenilor vor schimba oare modalităţile de participare ale indivizilor?); modalităţile de cumpărare (cumpărăturile on-line, după publicitatea on-line şi încercările virtuale ale produselor vor revoluţiona produţia, vânzarea?); timpul liber (alegerea posibilă a numeroase activităţi pe Internet: jocuri, filme, vizite virtuale, etc. va transforma industria timpului liber?); munca („telemunca” va permite revitalizarea zonelor rurale?, utilizarea calculatoarelor în munca colectivă va anula structurile organizaţionale?).
Precară la început, colaborarea dintre cercetătorii din domeniul tehnologiei şi cei din domeniul socio-uman a început să dea rezultate – o condiţie, considerăm noi, a unei dezvoltări echilibrate a binomului ,,tehnologie-social”. În rezumat, putem afirma că „Ştiinţele Informării şi Comunicării (SIC) au la bază toate domeniile noi legate de conceperea şi producţia de multimedia; studiază fenomenele sociale şi culturale legate de difuzarea şi utilizarea de multimedia. Reţelele de informatizare şi comunicare reprezintă, de asemenea, o temă fundamentală de cercetare a SIC. Începem practic să trăim într-o lume în care este esenţială comunicarea la distanţă prin intermediul calculatoarelor şi a infrastructurilor de telecomunicaţii. Tot ce este legat de acest spaţiu, de această complexă lume virtuală constituie obiectul de studiu al Noilor Tehnologii ale Informării şi Comunicării (NTIC): comunicarea om-calculator sau calculator-calculator; noile limbaje şi noile competenţe de lucru şi comunicare specifice diferitelor sectoare şi activităţi din societatea contemporană; construirea „societăţii informaţiei” prin informare-documentare şi cercetare electronică; învăţământul şi activităţile formative legate de NTIC; schimbările psihologice şi sociale legate de NTIC”.
În societatea contemporană asistăm la o schimbare rapidă a unor paradigme: societate industrială-societate informaţională-societate a cunoaşterii. Există o contradicţie între informaţie şi cunoaştere? Desigur că nu, însă cunoaşterea reprezintă un concept mult mai larg, care include şi informaţia. Trebuie spus că o ,,societate a cunoaşterii” a existat dintotdeauna: ,,ceea ce este nou acum este viteza cu care cunoaşterea creşte şi se înnoieşte. Volumul cunoaşterii pe care o avem la dispoziţie se dublează în prezent la fiecare cinci ani.” În prezent, cantitatea de informaţie, care creşte excepţional, poate fi controlată numai printr-un proces de cunoaştere, printr-un management al cunoaşterii: ,,cunoaşterea nu mai este doar o componentă a economiei moderne, ci devine un principiu organizaţional de bază al existenţei noastre. Trăim într-o societate a cunoaşterii pentru că ne organizăm realitatea socială pe baza cunoaşterii de care dispunem.”
Cercetătorii şi observatorii domeniului analizează atent efectele trecerii de la o societate industrială la o societate a cunoaşterii, subliniind faptul că educaţia, creativitatea şi competenţa, privite ca elemente esenţiale ale societăţii cunoaşterii, nu mai sunt suficiente pentru întreaga carieră profesională, individul trebuind să înveţe permanent pentru a putea să se adapteze rapid la noile provocări. Deci informaţia, informarea nu mai sunt suficiente, cunoaşterea fiind apanajul unui management de profil – managementul cunoaşterii. Astfel de probleme legate de necesitatea gestionării informaţiei, în sens social, au suscitat şi lansarea, la 14 decembrie 2004, de către Google (cel mai important motor de căutare a informaţiilor pe Internet; în prezent 75% dintre căutări se realizează prin intermediul acestui instrument), a proiectului Google Print, prin care urmăreşte să digitizeze, într-o primă fază, circa 15 milioane de lucrări (aproximativ 4,5 miliarde de pagini), în scopul de a le pune la dispoziţie on-line, în acces liber. Pentru realizarea acestui proiect, Google a încheiat contracte de colaborare cu cinci biblioteci reprezentative din spaţiul anglofon: o bibliotecă publică (New York Public Library) şi patru biblioteci universitare (Stanford, Michigan, Harvard şi Oxford). B.U. Stanford şi Universitatea din Michigan vor pune la dispoziţie integralitatea colecţiilor lor (opt milioane, respectiv şapte milioane de lucrări), Biblioteca Publică din New York va oferi acces la documente fragile şi care nu se află sub incidenţa copyright-ului, B.U. Oxford – la o selecţie dintre lucrările publicate în secolul al XIX-lea, iar B.U. Harvard se va limita, deocamdată, la o selecţie de 40.000 de documente dintre cele 15 milioane pe care le deţine. Investiţia Google în acest proiect a fost estimată la 150-200 milioane de dolari. Dincolo de aspectele politice şi culturale (proiectul este acuzat că va duce la un monopol american în ceea ce priveşte informaţia, practic fiind un atac la cultura europeană), proiectul lansat de Google este incriminat pe latura selecţiei şi organizării informaţiei digitizate. Astfel, Preşedintele Asociaţiei Bibliotecilor Americane (ALA), Michael Gorman, fiind circumspect în ceea ce priveşte calitatea serviciilor pe care le-ar furniza un asemenea proiect, declara: ,,ca şi în cazul fast-food-urilor, gunoaiele sunt tot gunoaie, indiferent cât de rapid sunt livrate.” Ceea ce este foarte important în această luare de poziţie este faptul că subliniază confuzia care se face între informaţie (date, fapte, imagini, citate şi texte scurte care pot fi folosite în afara contextului) şi cunoştinţe înregistrate: ,,Când e vorba de informaţii, un extras de la pagina 142 ar putea fi util. Când e vorba de cunoştinţe înregistrate, un extras de la pagina 142 trebuie să fie înţeles în lumina paginilor de la 1 la 141; în caz contrar, textul n-a meritat de la bun început să fie scris şi publicat.” Este evident că la nivel global, proiectul lansat de Google este de salutat, dar el nu poate, nici pe de parte, satisface interesele şi necesităţile tuturor utilizatorilor. Aparenta contradicţie dintre informaţie şi cunoaştere (ca nou tip de comunicare), poate fi eliminată printr-o atenţie din ce în ce mai mare acordată culturii informaţiei, care ar permite fiecărui utilizator să-şi construiască propriul sistem productiv de evaluare şi selecţie.

 Bibliografie
1. Le Coadic, Yves F., Ştiinţa Informării, Bucureşti, Editura Sigma 2000, p. 19
2. TÎRZIMAN, Elena, Ştiinţele informării şi comunicării – domeniu de cercetare, în: „Biblioteca”, revistă de bibliologie şi ştiinţa informării, Bucureşti, nr. 9/2005, p. 272
3. Le Coadic, Yves F., op. cit., p. 25
4. TÎRZIMAN, Elena, op. cit., p. 272