Traseele ni s-au intersectat întâmplător, pe un culoar al „României literare”. Eram, cred, cu Dimov (sau Ţepeneag?): „ Domnul Paul Goma; domnul Şerban Foarţă.”
Nu prea ştiam nimic despre Paul Goma, în acel  fals-promiţător 1967.
Ştiam doar că făcuse puşcărie; şi, fără să cred că e obligatoriu, după ani grei de recluziune, să fii morocănos sau acru (căci cunoscusem, între timp, „despuşcăriaţi” plini de umor, – iar nu de, numai, umori sumbre), am fost surprins că domnul cu barbă (albă, deşi tînăr) gen collier, este atât de mucalit, debitând bancuri, „osebite anegdote” şi ingenioase calambururi.
În paranteză fie spus: vocabula „despuşcăriat” o auzisem de la Ivasiuc, şi doar o dată-n viaţă, – ea fiind prin urmare, pentru mine, un hapax legomenon, cum spun lingviştii. „Andrisantul” memorabilei expresii va fi fost domnul Petre Ţuţea, în jurul căruia, la Madam Candrea, în ajun, făcusem cerc Ovidiu Cotruş, Taşcu Gheorghiu, Petrică Stoica, eu, ca şi mulţi alţii, atraşi, pe rând, la masa noastră, ca fluturii noptatici, de lumină.
La masa de alături, Ivasiucii, – eu stând cu spatele la ei. A doua zi, într-o cofetărie (de unde luasem o cutie de bomboane, pentru o vizită la nu ştiu cine), un cunoscut din Timişoara, fost student şi arestat în ’56, după Revoluţia din Ungaria (ca şi, de altfel, Ivasiuc), mă prezintă comeseanului său ţanţoş, care, tutuindu-mă din prima, îmi zice: „Te-am văzut la Casă, ieri, cu alţii, căscând gura la Petrache Ţuţea. Da’ vezi că nu s-a despuşcăriat încă!” I-am spus că nu-i politicos să i te uiţi altuia în farfurie, când mănâncă. Ivasiuc, împurpurându-se uşor, a întors-o, devenind mai deferent: „Pe dumneata, e drept, nu te-am văzut, fiindcă stăteai cu spatele la noi.” L-am asigurat că altă dată, ştiind că-mi stă în spate, am să-mi pun un retrovizor pe umăr!
Şi cu asta, basta: nu am citit un rând de Saşa (sau Alec?).