Era neruşinat de frumoasă. Incredibil, scandalos de frumoasă! Straniu, de atâtea ori fusese în preajma ei, de atâtea ori o contemplase, o studiase, o amuşinase simpaticul nătărău – zevzecul lup fără zgardă! –, însă niciodată nu remarcase, vai, un lucru săritor în ochi: în anumite clipe, Sena era o femeie de o frumuseţe frapantă. Saşa Cerven – nătângul lup fără zgardă, „trunchiul pătrat”, bondocul, falsul bondoc pus pe rele, cum îi tot ziceau vesel-prudent prietenii, puşi în gardă de imprevizibilitatea pictorului – îngheţat locului, destul de relaxat, deşi firesc era să devină niţel obosit, o urmărea pe Sena şi nu înceta să se mire de frumuseţea femeii din faţa lui; „Frumuseţea e violentă, iar tot ce tinde să devină are un caracter eminamente agresiv!”, îşi zise artistul, surprins de felul în care gândul îi sare de la un palier al realităţii la altul, înfigându-şi diafanii dinţi ascuţiţi în carnea realităţii dezvelite la nici un metru şi jumătate; atingându-şi partea superioară a frunţii, pictorul îşi spuse apoi, surâzând interior, că şi gândul o fi având dinţi, gură, ochi; da, mai ales dinţi.