Ultima revelaţie a filosofului Alexandru Dragomir:
,,A nu te vinde comportă nebănuite riscuri“
În Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului* (Editura Star Tipp, 2004; p.13) notam la un moment dat, că despre filosofia lui Constantin Noica s-ar fi ştiut tot atât (şi din aceleaşi surse) cât se ştie azi (după publicarea volumului Crase banalităţi metafizice, în 2004) de gândirea lui Al. Dragomir, dacă Noica, după ieşirea sa din puşcărie, n-ar fi ,,căzut în istorie”, nu s-ar fi lăsat angrenat în sectorul ideologic, audiind (şi, uneori, corijând) incoerenţele ideatice ale materialismului dialectic şi istoric cu care era îmbăloşată orice cercetare ,,academică” de la Centrul de logică unde lucra.
Numai că decizia de ,,angrenare” în sectorul ideologic fusese luată înainte de hotărârea propriu-zisă a lui Noica şi nu-i aparţinuse acestuia. Presupunem acest lucru întrucât lui Alexandru Dragomir, – nepotul academicianului Silviu Dragomir, arestat de Nikolski şi dus la închisoarea din Sighet în lotul istoricilor români -, aşadar tânărului Alexandru Dragomir nu-i fusese permis să lucreze în sectorul ideologic. Nu oricine, ca să spunem aşa, ,,se putea vinde”. Nu era numai problema deciziei personale. A lucra în domeniul ideologic era o problemă mult prea importantă spre a fi lăsată la îndemâna celor care încercau să se salveze în lumea dinăuntru, potrivindu-se aparent împrejurărilor (v. Blaga, Luntrea lui Caron, 1990, p. 74). Cum singur mărturisea (în vara anului 2000), din ianuarie 1945 şi până la pensionare, Alexandru Dragomir a fost ,,pierdut pentru filosofie şi pentru propriile interese”. Acest lucru s-a înregistrat pe bandă magnetică, într-un interviu luat de un tânăr ,,celui mai mare filosof român în viaţă” şi publicat, sub titlul «Sunt filosof de la 16 ani», în Observatorul cultural nr. 275 din 6 iulie 2005.
Amintindu-şi de anii de după Yalta, când mercenarii ocupantului sovietic înlocuiseră cultul valorilor spirituale prin cultul impersonalităţii (apud. Blaga, op. cit., p. 92) şi când ,,impersonalii tuturor neputinţelor” (ibid.) se ocupau de dosarele de cadre, Alexandru Dragomir îi spunea tânărului Fabian Anton că el avea un dosar de cadre foarte prost, pentru că studiase în Germania (,,nazistă”), tatăl său fusese jurisconsult şi decan al Baroului Cluj, pentru că unchiul său, istoricul Silviu Dragomir, fusese ministru în două rânduri. Şi toate astea făceau să aibă un dosar putred: ,,Şi nu puteam să intru nicăieri unde să fiu cât-de-cât ce voiam eu. Nu puteam intra in sectorul ideologic. Ceea ce însemna nu numai că nu puteam intra la vreo revistă, ca redactor, dar nici măcar bibliotecar nu eram admis. Căci şi asta se considera a fi tot în domeniul ideologiei. Şi uite aşa m-am târât după 23 August 1944. În 1976 am ieşit la pensie”.
De aici reiese falsitatea afirmaţiei, mult prea des repetată de editorii filosofului, că ,,Alexandru Dragomir nu-şi propusese niciodată să publice” (v. G. Liiceanu, Notă asupra ediţiei, p. LXVI, în volumul A. Dragomir, Crase banalităţi metafizice, 2004). Tot din mărturia de mai sus se vede cât de lipsite de fundament sunt înfloriturile stilistice de genul: ,,în măsura în care scrisul este o preocupare la care se ajunge (…) prin asumarea unei profesiuni intelectuale definite, Alexandru Dragomir nici nu a scris vreodată. (…) Sunt convins că visa uneori la o gândire paradisiacă, la una care venea de dinaintea căderii în scris şi care nu avea nevoie, pentru a avansa, de cârja literelor”(ibid.).
La 15 iunie 2000, Alexandru Dragomir a primit vizita tânărului Fabian Anton, care i-a pus în faţă nişte texte care se vindeau xerocopiate pe la anticariatele de la Universitate şi pe care filosoful figura drept autor (de exemplu, eseul despre Scrisoarea pierdută). ,,Cel mai mare filosof român în viaţă” s-a uitat pe acele xeroxuri, pe alocuri şi-a recunoscut gândurile, dar a remarcat, cu stupoare, şi adăugirile (nesubliniate şi nediferenţiate în nici un fel), ceea ce l-a făcut să-i spună cu hotărâre vizitatorului său că el nu a scris acele lucruri şi că ele nu-i aparţin. Discuţia dintre ei (cenzurată în această parte în Observatorul cultural nr. 275) s-a încheiat astfel:
„F.A.: O să încerc şi sper să mă ajutaţi şi dumneavoastră…
A.D.: Sigur că da ! N-am altă treabă.
F.A.: Să dăm o formă, să refacem într-un fel toată această operă care circulă şi eu nu ştiu cât e de adevărată. Şi e păcat să dea lumea bani pe lucruri care nu sunt valabile.
A.D.: Da! Sigur că da! E într-un fel CHIAR O ESCROCHERIE!
F.A: E o escrocherie! Nu ştiu dacă în vremea când eraţi student circulau scrieri ale lui Nae Ionescu care nu erau ale lui Nae Ionescu. Sau ale lui Mircea Vulcănescu care nu erau ale lui Mircea Vulcănescu .
A.D: Aşa ceva nu se întâmpla! Nu se putea întâmpla!
F.A.: Vă mulţumesc mult pentru tot.
A.D.: Nu ai de ce, dragul meu. Domnul Fabian?
F.A: Fabian Anton!”
Din replicile de mai sus se vede cu claritate că afirmaţia d-lui Gabriel Liiceanu din Nota asupra ediţiei (2004), conform căreia Alexandru Dragomir n-ar fi vrut să dea o formă publicabilă textelor sale (p. 9), nu poate fi susţinută de cineva care are respect pentru adevăr. Sau, cu termenii d-lui Liiceanu, că filosoful nu ,,trebuia pus la costum” cu de-a sila de teamă ca nu cumva să pornească pe stradă în pijama.
În volumul nostru Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004), publicat după apariţia Craselor banalităţi metafizice, reproşam celor care au alcătuit această primă «operă» din prelegerile lui Alexandru Dragomir faptul că nu au semnalat nicăieri completările şi modificările operate la gândirea celui trecut drept autor, tocmai în vremurile noastre când tehnoredactarea textului permite fără nici un efort schimbarea caracterelor într-o pagină. Într-adevăr, în întregul volum, lansat la 29 mai 2004, la Târgul de Carte Bookarest, nu erau nicăieri marcate pasajele cuprinzând cuvintele lui Alexandru Dragomir. Că acest lucru nu s-a întâmplat dintr-o scăpare, ne-am dat seama citind, dintr-un alt volum scos în 2004 de Humanitas – Chronos -Buch I, german translation by Mădălina Diaconu -, acel amestec indistinct între textul scris direct în germană de Al. Dragomir şi traducerile textelor româneşti cuprinse în caietele filosofului din perioada 1948-1959 (v. Studia Phaenomenologica, vol. IV, 3-4/2004, pp. 253-285). Ceea ce demonstrează nu numai dispreţul faţă de Alexandru Dragomir, dar şi o lipsă totală de profesionalism, orice profesionist în filosofie ştiind că trebuie să se ferească de traduceri. Cu atare metodă de lucru, informaţia pusă la sfârşitul traducerii: ,,Uebersetzung aus dem Rumaenischen von Mădălina Diaconu” se dovedeşte a fi doar parţial adevărată.
Fără a face nici o referire la observaţiile noastre din Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului (2004), cu prilejul tipăririi în 2005 a celui de-al doilea volum din operele lui Alexandru Dragomir, editorul semnalează că s-ar fi produs un ,,scandal filologic” după apariţia primului volum, cel cu prelegerile, dar că el nu a făcut ,,muncă de filolog” atunci când a ,,mestecat” până la capăt ceea ce Dragomir a lăsat, vezi Doamne, ,,nemestecat”. Mai clar apar aceste lucruri în altă formulare, la fel de remarcabilă ca rafinament stilistic: ,,Publicând postum textele lui Dragomir, am considerat că este de cuviinţă să înlocuim ţinuta de casă cu una de stradă. Se pune desigur în această situaţie întrebarea de ce un om în halat trebuie musai îmbrăcat în costum şi scos la plimbare fără să i se fi cerut înainte părerea. (Dar să reţinem: şi fără ca acesta să fi respins vreodată în mod expres sau categoric perspectiva unei asemenea plimbări” (G. Liiceanu, Notă asupra ediţiei, în volumul: Al. Dragomir, Cinci plecări din prezent, 2005, p. 9).
Aşa să fie oare? Lăsând de-o parte plasticitatea exprimării directorului Editurii Humanitas – ,,care este o editură serioasă”** – ne cuprinde mirarea când citim că Alexandru Dragomir nu ar fi cerut, pasă-mi-te, ,,în mod expres” precum cele gândite de el să nu-i fie modificate în vederea publicării.
În realitate însă, aşa cum reiese din citatul ilustrând sfârşitul dialogului său cu Fabian Anton, se pare că filosoful – care spunea despre sine că este ,,cel mai mare gânditor român în viaţă, aşa cum alţii sunt cei mai mari jucători de golf într-o ţară unde nu se joacă golf” -, nu era foarte dispus să aprecieze ,,stilistica” îmbunătăţită a textelor sale.
Şi nu făcea nici o excepţie cu asta, întrucât nimeni nu-şi recunoaşte ca ale sale decât propriile gânduri, propriile formulări, fiindcă „nimeni nu poate gândi cu creierul altuia”, cum spunea Lucian Blaga.
Cei care iau aminte la surpriza (nu tocmai plăcută) pe care i-au pricinuit-o textele ,,sale” făcute publice prin xeroxare după ,,remestecarea” lor ajung direct la concluzia că tocmai aşa-zisele îmbunătăţiri aduse pentru clarificarea gândirii lui Alexandru Dragomir în capul stilizatorilor săi l-au făcut pe filosof să nege paternitatea acelor texte. Chiar să afirme, în repetate rânduri, că el nu a publicat nimic, că nu este el autorul textelor modificate, că ceea ce se vinde pe la Universitate ca aparţinându-i nu a fost scris de el. Acest fapt apare limpede în schimbul de replici din finalul interviului din 15 iunie 2000, pe care a trebuit să-l scot de pe bandă, întrucât, la publicarea sa în Observatorul cultural nr. 275, replicile de la sfârşit au fost tacit îndepărtate.
Din această mărturie a lui Alexandru Dragomir, redată întocmai ceva mai înainte, două lucruri ne par deosebit de semnificative:
Primul (şi cel mai important) arată disponibilitatea filosofului de a da o formă publicabilă gândurilor sale. Al doilea este unicitatea fenomenului. Anume faptul că scrieri de-ale lui Alexandru Dragomir, care nu sunt ale lui Alexandru Dragomir, nu pot circula decât într-o cultură născută după zăbrelele ideologiei unice, vigilent păzită într-un stat poliţienesc.
*Volumul Propedeutică la eternitate (2004) este alcătuit din două părţi. Prima, intitulată Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, cuprinde următoarele patru capitole: Filosofie în clandestinitate sau în străinătate (Doi străluciţi discipoli ai lui Heidegger: A. Dragomir şi Octavian Vuia); capitolul al II-lea are în titlu o spusă a lui Alexandru Dragomir: «În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu», iar capitolul trei se intitulează: Şopârle platoniciene, două diversiuni şi o previziune». Prima parte a cărţii se încheie cu consideraţii asupra modului în care au fost editate prelegerile ţinute de Alexandru Dragomir. Partea a doua se deschide cu un eseu despre jurnalele «spirituale» din tinereţea lui Mircea Eliade. Urmează Abuz de imaginaţie (În strictă perspectivă istorică despre „prizonieratul” lui Mircea Eliade în istorie). După aceea se poate citi ceva despre Inspiraţia angelică a d-lui Pleşu, şi, mai apoi, despre Sărbătorirea filosofului Lucian Blaga. Asupra problemei privind Receptarea critică a lui Mircea Vulcănescu se poate afla din studiul intitulat: Imaginea oficială asupra filosofiei româneşti. Urmează Nobleţea unei aventuri hermeneutice din care se poate bănui cu aproximaţie cam care era părerea lui Alexandru Dragomir despre Socrate. În anexă sunt cuprinse două texte în limbi de circulaţie europeană: La vérité platonicienne dans l’interprétation de Martin Heidegger şi Platos Wahrheit und deren vielfaches Wesen in Heideggers Deutung. Întregul volum (de 192 de pagini) are drept motto cuvintele lui Dan Botta: «Nu ne putem înălţa fruntea, dacă sufletul ne este inert, dacă gândul ne este fără aripi».
**Editura Humanitas este atât de «serioasă» încât exemplarul din care am citat pasajul de mai sus a fost pus în vânzare fără ultimele douăsprezece pagini!