Filosofii de peste veac ai numărului cuaternar (I)

La patru mi se pare că se ridică numărul gânditorilor care vor fi marcat consistent ultima jumătate a veacului trecut în Valahia bolşevizată ori numai tranzientă, lăsând în urma lor opere tari în idiom băştinaş, discipoli capaci să se înalţe pe propriile lor catalige pentru a avea maximum de vizibilitate în Cetatea parcursă-n lung şi lat de cablurile televizuale, modele paideice, răsunet extrauniversitar ori biografeme admirabile. Ei se cheamă Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Petre Ţuţea şi, last but not least, Mihai Şora, «Mai Ştiutorul». Cei trei muschetari au, şi de data asta, un d’Artagnan strecurat printre dânşii (nu-l voi devoala deocamdată), doi Transilvani, doi Munteni + 0 Moldavi. Tuspatru gestionează în comun faptul de a se fi şcolit în interbelic, sub România Dodoloaţă, când or avut întâlniri mirabile cu Profesorul Nae Ionescu, şi în Germania sau Francia, unde îi îmbogăţea contactul cu marii universitari ai vremii, din clasa unor Martin Heidegger, Werner Sombart, Etienne Gilson. Tuspatru, după Al Doilea Rezbel Mundial, au ratat, din raţiuni politice, cariera universitară, ca formatori de formatori, spre care, normaler Weise, i-ar fi antrenat cu îndreptăţire excepţionalele lor înzestrări. Nu a fost să fie… din motive istoriale cât se poate de «obiective».
Cu toţii au cunoscut, în periodul staleninian al destinului naţional, puşcăria, fie la propriu (Noica şi Ţuţea), fie la figurat (Şora şi Dragomir: de vreme ce ţara toată, vreo două decenii cel puţin, imensă pârnaie avea să se dovedească prin efortul neabătut al miilor de securişti-pretorieni şi al sutelor de mii de politruci injectaţi în corpul social sub atenta îndrumare a Muscalului Bolşeviciant).
Cu toţii cercat-au să supravieţuiască demn, fiecare după puteri, să-şi oblojească rănile sufleteşti şi să revină pe potecile multifurcante ale Grădinilor lui Akademos, obiectivul ultim atingându-l, cum îndeobşte ni-i cunoscut, după lăsarea la vatră, căreia-i mai spunem şi pensionare. Mda: pensionari militanţi, pensionari activi, pensionari dragi nouă se adevereau ei în partea finală a gândirostivieţuirii lor.
 Cu toţii s-au cunoscut din tinereţe şi-au urmărit cu interes, poate şi cu empatie, voluţiile ori performanţele culturale, s-au stimat, criticat amicalmente s-au încurajat în devenirea bună de peste veac.
Cu toţii or făcut şcoală, fiecare în manieră inconfundabilă, als Privatdenker, în afara Universităţii Marxizate şi Marxizante – departe de Călina Mare, Gogoneaţă, Pavel Apostol, Al. Boboc, Tudor Ghideanu, Dondroe, Dumitru Ghişe, Henri Wald, Ionel Hagiu, Ion Ianoşi, Moş Neculce, Mosch Herscoviciu + Elena Puha –, pe unde li se va fi ivit ocazia favorabilă: Petre Ţuţea – în celule de penitenciar, printre foştii demnitari ai Regimului Burghezo-Moşieresc şi alţi chiaburi refuznici la colectivizare, în birturile sordide ale Bucureştiului Ceauşin, în garsoniera-i minabilă din spatele Cişmigiului, la Casa Scriitorilor, pe stradă, în tren, în autobuz şi aşa mai departe; Noica – la periferia Capitalei, în domiciliul forţat de la Câmpulungul Muscelean, la pandaimos, la Institutul de Logică al Gagademicului Joja, prin cărţile publicate înainte de Episodul Comunist al Patriei violentate de cizma spermatopoietică a Cazacului, prin opurile postpuşcăriale, multe, în tratatu-i de ontologie, în scrisorile-i relative la logica lui Hermes şi, mai cu seamă, cu alumnii binecunoscuţi, aşa cum ne dă seama liiceanul Jurnal de la Păltiniş (unde numele celorlalţi trei muschetari figurează la locuri discrete, dar de onoare, parcă spre a stârni şi mai mult preomeneasca noastră curiositas); Mihai Şora – în unicul său articol din Vremea interbelică, la întâlnirea cu personalistul Emmanuel Mounier ori cu neotomiştii Raissa & Jacques Maritain, în conversaţia-i cu Etienne Gilson, lansatorul spre Gallimard, văleat l947, al opului său Du dialogue intérieur, la reîntâlnirile ante… sau postbelice, ante… ori postceauşine, cu Cioran, Ionesco, Eliade, Colette Audrey, Mariana Şora, Thomas Pavel, «Tânărul Prieten», Dan Arsenie, «Devotatul Amic», Virgil Mazilescu, Eugen Suciu, Adriana Babeţi, Petre Stoica, Ion Frunzetti, Bellu Silber, Dolfi Trost, Criterioniştii, Optzeciştii, Şaptezeciştii, Grupul pentru Dialoghie Societală, Andrei Pleşu, Sorin Dumitrescu, Alexandru Paleologu, Mihai Nasta, Petru Creţia, Leonid Dragomir et alii eiusdem farinae intellectualis; Sănduc Dragomir – în seminarul lui Martin Heidegger de la Universitatea din Freiburg-im-Breisgau, ca bursier al Fundaţiei Humboldt, alături cu Walter Biemel ot Braşov, pe fronturile de Est şi de Vest ca rezervist, în prima şcoală, fără profesori şi fără elevi, a lui Noica, unde se predau numai stări de spirit, în dialogurile-i intime cu Jeny Acterian, printre colegii avuţi, în timpul marii sale ocultări, ca sudor, corector, merceolog, economist la Exporturile de Lemn, redactor, şef de birou cu aprovizionarea la Hidrocentrala lui Vladimir Ilici Lenin, călător în Niger, poliglot, cititor critic al peratologiei liicene, al noicianului tratat de ontologiei + al Scrisorii pierdute, ordonând pe caiete ieftine tot soiul de «crase banalităţi metafizice», conferenţiind în particular elevilor lui Dom Nicasius, ba şi unui Horia-Roman Patapievici.

* * *
Ultimul venit în numărul cuaternar, printre muschetarii gândulului profesionist, ni-i carevasăzică Alexandru Dragomir, ce-i lua cu împrumut prietenului său Noica, pentru un timp de filosofiri private şi expuneri, discipolii. Doctorandul lui Heidegger, Sănduc Silenţiarul, alegea prin urmare tăcerea publică în timpul Prăpădului Marxistaleninian, dar nu va tăcea în particular şi se va reînturluca, deşi nu repede, cu Dom Nicasius, după ieşirea acestuia şi a lotului său «mistico-legionar» din detenţie. Iar, coincidenţă radioasă, pristăvirea Marelui Martin din Messkirch, la sfârşitul Anilor Şaptezeci, aproape coincide cu lăsarea la vatră a fostului său tezard neolatin (care, chemat la oaste, avea să rateze oportunitatea de a-şi susţine doctorala lucrare despre conceptul de spirit la Hegel); aproape coincide cu pensionarea şi dezocultarea filosofică a omului de se întreba, într-unul din caietele date la iveală recentuţ de Editura Humanitas, despre cine mai gândeşte… acum când eseiştii învârtesc idei, exhibiţioniştii scula personală, iar profesorii universitari rotesc indigeste cursuri şi alte lucrări ştiinţifice.
 Işi reintra, deci, în rolu-i firesc Alexandru Dragomir pe când îndrumătorul său doctoral ieşea din scenă, nu înainte de a fi murmurat, în faimosul interviu pentru revista Spiegel, faţă cu dezastrul metafizicii prelungite în tehnica planetară, că: nur ein Gott kann uns retten. Rău nu-i să ne amăgim că, dacă nu sufletul tot al lui Heidegger va fi trecut în alumnul său latin lăsat la vatră, măcar o parte din duhul aceluia cataliza discursul gânditorului nostru privat faţă cu învăţăceii noicieni ori marii săi colegi de generaţie bulversată.
 De aceea îi şi confer poziţia de Gascon în numărul cuaternar al filosofilor limbii valahe de peste veac, măcar că nu va fi izbutit, pristăvindu-se Freiburghezul, să-şi treacă un doctorat cu Dumnezeu însuşi ca patron de teză.
De aceea şi consult, cu pioşenie, Crase banalităţi metafizice, aşteptând reconstituirea editorială a întregului legat dragomirian, inclusiv a mitemele aferente, de mare farmec în Balcanii începutului de mileniu, ori încântându-mă că unul din mai tinerii interlocutori filosofici ai lui Mihai Şora, cu prenumele Dragomir, împarte acelaşi nume de familie cu Sănduc şi e la originea unei cărţi dialogale de maxim interes pentru dornicii de iniţiere în ontologia, logica, estetica şi etica Mai Ştiutorului.

* * *
Ţuţea? Ce caută dânsul în numărul cuaternar al filosofilor authtoni de peste veac? Întrebarea şi-o pun foarte mulţi, chiar şi neuniversitari, nu doar marxienii reciclaţi în viteză ca profesori de epistemologie şi alte ştiinţe ale cunoaşterii internetice, promţi în a înlocui, prin dubioasele lor cursuri, termenul de filosofie cu acela de metafizică, păstrându-i însă definiţia din manualul de materialism diabolectic şi histrionic. Şi-o pun chiar şi integriştii ortodoxizanţi care cloceau anţărţ proiectul, hautement pataphysique, de a-l sanctifica… alături de Ştefan cel Mare, fireşte.
Cred că locul în cestiune şi-l merită Nenea Petrache, şi cu asupra de măsură, de ar fi să invoc întru apărarea opţiunii mele doar treaba cu sarcina gândirii care, ea, trebuie să persevereze – cotit, hâit, camuflat: nu importă! – şi în duerftigen Zeiten. Nu contează nici că avea pregătire de jurist şi de economist. La câtă carte se preda şi se învăţa în interbelic, la nivel secundar şi superior, ca să nu mai punem la socoteală doctoratele serioase ori specializările din Italia, Germania sau Francia, emulaţia conversaţională din cafenelele marilor oraşe, benefica rivalitate dintre marii universitari, valoarea cercurilor, asociaţiilor şi a formulelor de tip criterionist, calitatea presei literare şi a revistelor de specialitate – de care ne dau seama şi Jurnalul fericirii şi Memorialul mandarinului valah –, la câtă carte se va va ştiut în momentul acela, chiar că e ridicol să formulezi reproşuri de genul acesta. Cioran, când l-am cunoscut în l991, avea obiecţii la cultura lui Nae Ionescu, cel care nu ar fi cetit mult decât în tinereţe, dar mărturisea că nu se îndoia de geniul amicului despre care se întrebase cândva dacă e Dumnezeu sau Don Quijote.
Sigur, poţi fi genial şi… prea puţin filosof. Ori, cum se exprima Viorel Padina, un filosofel. În perspectiva şcolii extrauniversitare, unde transmiţi, pe lângă stări de spirit, legatul greco-latin, Nenea Petrache Ţuţea nu are cum să nu fie băgat la înaintare, scos de sub oboroc, evidenţiat, salutat, premiat. E o crimă contra lui Hegel să-l transformi în ceea ce nu a fost niciodată, cum face Edgar Reichmann în versiunea hexagonală a Jurnalului sebastianic atunci când traduce, dintr-o notă infrapaginală, cuvântul designator al meseriei Omului din Boteni, «filosof» adicătelea, prin acela de journaliste. Enorm de mulţi au învăţat cu el: în cafenele, în birturi, în tramvaie, în trenuri, în saloane penitenciare, în Cişmigiu ori în garsoniera lui. Or învăţat de la el, «Socratele dâmboviţean», ceva esenţial – de ordin cultural ori numai strict filosofic. De-ajuns îi să readucem în amintire o situaţie precisă, un caz concret de mare impact radiofonic: momentul în care Aurel Dragoş Munteanu, famul al Bătrânului, a contracarat, într-un mesaj pentru Europa liberă şi Vocea Americii, o cuvântare scârbos de bezbojnicească a Tovului Nekulay Ceauşinul, ţinută la Timişoara. A refutat-o, gest îndrăzneţ sub o dictatură furieusement athée, cu un excerpt din Plutarh, gest de sublimă erudiţie, despre călătorul cosmopolit al lumii anticeşti, carele, în peregrinările lui numeroase, întâlnise cetăţi fără ziduri, nu însă şi fără zei. Credeţi că Aurel Dragoş Munteanu pescuise citatul în Operele Morale lăsate nouă de grecescul auctor? ori în a lui Fustel de Coulanges Cité antique? O, nu. Îl prelevase, ca famulus al acestuia, chiar din gura lui Petre Ţuţea, niciodată îmbotniţabilă sub regimurile infame ale terorii, cum stă mărturie însuşi premenţionatul op sebastianesc. Îl preluase de la practicianul oralităţii în filosofie, dinspre «gânditorul golan», şi-l transmisese lumii româneşti, cu toată încărcătura lui conotaţională şi eliadiană, într-un moment de cumpănă al comunităţii noastre.
Zic eu «golan» fără a trimite neapărat spre Fenomenul Pieţei Universităţii, la contestarea juvenilă a Neocomunismului Fesenilităţii Iliescane sau cătră Mineriadele cu repetiţie.
Zic eu «golan» cogitând la statutul extrainstituţional care-l deţineau anume filosofi eleni, nu obligatoriu cinici, dar aşternuţi drumului, trecând ei din cetate în cetate, din agoră în agoră, trăind cu te miri ce, precar vestimentaţi şi predicând o doctrină, transmiţând o stare cogitaţională, modelând comportamente ori conştiinţe sau numai stârnând curiozitatea, veselia şi mirarea contemporanilor dedulciţi la cestiuni mai pragmatice.
Zic eu «golan» şi la Raymond Queneau mă gândesc, la dumnealui, genitorele textulei titulate Philosophes et voyoux, dacă nu cumva şi la Apostolul Pavel grăind Atenienilor cu spor minimal de pe Colina Areopagitică.
Oricum, gânditor – şi socratizator – în sens larg, generos, nu are cum să nu fie Nenea Petrache, pe care îmi permit uneori să-l percep şi sub zodia unui Nastratin Hogea creştin, ortodox, eminamente valah, însă fără barbă şi fără asin (dar cercând să-i înveţe pe măgarii autohtoni, în mijlocul cărora decise să gândirostivieţuiască până la obştescul sfârşit, nu altceva decât… cântatul la liră), niţel nebun întru Hristos, oleacă pezevenghi paideic, sfătuitor dezinteresat, pedagog autoinvestit al neamului şi încă multe altele, precum: strateg de cafenea – capace adictelea să te convingă de uşurinţa cu care Ucraina ar putea fi îngenuncheată fără mari pierderi după o prealabilă corecţie aplicată Bulgariei recuperatoare de Cadrilater. Un prinţ al gânditului profesionist se va fi adeverit el. Nu şi un scriitor, necum un auctor de tratate, căci va fi fost dumnealui, dintotdeauna, nesistematic şi fragmentar, doar că altminteri decât Mihai Şora. Pentru a-i degusta miezul savuros, lectura celor 322 de vorbe, culese şi editate de Pleşu + Liiceanu + Humanitas, e suficientă alumnilor de pretutindeni – sau împătimiţilor despicării firului în patru – şi nu cauzează gloriei postume a Bătrânului Coţcar Metafizic. Restul ţine de aflarea în treabă, exersată din raţiuni pecuniare ori de prestigiu momentan, a unor mici editori de provincie, certaţi cu toate celea, sinecurişti ai Ministerului Cultural, ingineri la bază şi, ca atare, incompatibili cu sarcina cogitaţională (de vreme ce, vorba Freiburghezului, die Wissenschaft denkt nicht), vânători doar de conspecte oarecari.
(urmarea – în numărul viitor)