Mişcarea de emancipare a femeii a început cu timiditate, în secolul al XVIII-lea, odată cu răspândirea ideilor de libertate şi egalitate iluminista. Astfel, numeroşi scriitori francezi susţin schimbarea mentalităţilor privind femeia în societate, unii dintre ei cerând chiar participarea femeilor la viaţa politică1. Dar o schimbare reală începe pentru femei în secolul al XIX-lea, când, muncind alături de bărbaţi, tot aşa de bine ca şi ei, fiind supuse la aceleaşi sarcini, ele cer să li se recunoască prin legi drepturi egale cu ale bărbaţilor. În spaţiul românesc, opinii privind acest subiect, au existat, după cum putem observa.
Astfel, la nivel legislativ, în constituţia Moldovei de la 1822 se pomenea pentru întâia dată de egalitate în faţa legilor, „fără deosebire de obraji, de asemenea şi în privinţa libertăţii individuale şi a muncii”2. Mult mai târziu, pe la 1866, se punea în discuţie chestiunea dreptului de vot pentru femei, când Ion Heliade Rădulescu explica în parlament că, în principiu, era de acord ca femeilor să li se dea dreptul de vot, dar în momentele acelea era inoportun acel lucru. Tot inoportun avea să fie şi cu prilejul modificării constituţiei din 1884, când o propunere semnată de 17 deputaţi a fost respinsă în şedinţa Camerei din 16 mai: „ nu putem da drept de vot femeilor, adică să le egalăm politiceşte cu bărbaţii, când noi nu am egalat, până acum, nici pe bărbaţi împreună. Nu avem egalitatea dreptului de vot”3 spunea Lascăr Catargiu în discursul de respingere. Totodată, se afirma formal că emanciparea femeilor este o problemă importantă, dar nu a prezentului, ci a viitorului.