Din nou Problema Orientală…
Marile puteri au considerat că statul otoman a intrat într-o decădere de neoprit în secolul al XVIII-lea. Austria şi Rusia îşi întocmeau planuri privind tăierea unei bucăţi cât mai mari din teritoriul statelor române, aşa cum procedaseră şi cu Polonia. Despotul luminat Iosif al II-lea a încercat să ajungă la o înţelegere cu ţarina Ecaterina cea Mare. Reformele realizate după cele mai noi idei ale epocii sporiseră forţa celor două puteri creştine şi, proces firesc, numeroasele trupe echipate modern trebuiau testate în condiţii reale de front pentru a nu le scădea combativitatea. Diplomaţia Mariei Tereza reuşise să smulgă Bucovina fără vărsare de sânge1, dar acum sultanul nu-şi putea permite să mai cedeze teritorii fără rezistenţă.
Iosif al II-lea a concentrat trupe îndeosebi în Banat şi sub aspect numeric, desfăşurarea era impresionantă. O armată de 218.000 militari şi 1500 de piese de artilerie se aflau pe un front de la Marea Adriatică la Nistru2. Păreau suficienţi împotriva armatelor ridicate prin recrutări masive cu ocazia conflictelor şi cu o instrucţie precară. Împăratul, grav bolnav, se vedea un concurent şi pe plan militar al renumitului Frederic cel Mare. Domnia trebuia încheiată cu strălucite fapte de arme pentru a rămâne în posteritate. Astfel, fanteziile capetelor încoronate se dovedeau a fi deosebit de costisitoare şi sângeroase. Dinspre răsărit se apropiau şi forţele ruseşti în frunte cu celebrul general Suvorov. Comandantul austriac însă nu a acţionat cu rapiditate şi atunci potenţialul ofensiv s-a epuizat. Mai mult! Unele mici înfrângeri au dus la o prăbuşire totală a moralului. Spaima era împinsă până la instaurarea unei derute regale3.