De la bun început trebuie să precizez că sunt unul dintre cei care cred că România ar fi avut un alt parcurs dacă istoria firească nu s‑ar fi întrerupt la 30 decembrie 1947. Momentul acesta a însemnat pentru români o dublă nenorocire: înlocuirea unei forme de guvernare acceptate de sute de ani cu o alta, străină de tradiţia şi înţelegerea acestui popor, dar şi înlocuirea unui sistem destul de democratic cu un altul totalitar, de sorginte comunistă.
Aşadar, românii au cunoscut ca formă de guvernare monarhia de sute de ani. Republica le‑a fost impusă prin forţa tancurilor sovietice, la 30 decembrie 1947, şi prin intrigile a circa 1.000 de comunişti dintre care o bună parte erau agenţi ai sovieticilor. Republica a început în România ca o republică de tip comunist şi nu are ca vârstă decât 65 de ani, dintre care 45 au fost ani de dictatură comunistă.
Monarhia constituţională, în accepţiunea clasică a termenului, a început în ţara noastră la 1 iulie 1866 cu adoptarea Constituţiei prin care principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen devenea monarhul constituţional al României. Constituţia introduce trei principii cunoscute: suveranitatea naţională, guvernarea reprezentativă şi separarea puterilor în stat. Suveranul era considerat elementul ponderator între cele trei puteri, cel care trebuia să reprezinte principiul colaborării puterilor. Conform constituţiei din anul 1866, dar şi a celei din 1923, regii României, cu excepţia lui Carol al II‑lea, au domnit dar nu au guvernat. Primul rege, Carol I (1866‑1914), a fost stăpânit mai mult decât de orice altceva de simţământul datoriei. Măcar din acest punct de vedere domnia sa îndelungată, o jumătate de veac, a fost benefică pentru ţară. Pe plan extern, România deschide agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Roma, stabileşte convenţii poştale cu vecinii, iar în 1875 încheie cu Austro‑Ungaria convenţia comercială, în condiţii de egalitate juridică. Toate acestea culminează cu actul de la 9 mai 1877, declaraţia de independenţă, participarea României la Războiul Balcanic între 1877 şi 1878, şi recunoaşterea internaţională a independenţei României la Berlin, în cadrul Congresului de Pace ce a avut loc în 1878.
De acum statul român ia un aspect european modern. La sfârşitul secolului al XIX‑lea, reţeaua de căi ferate ajunge la 3.180 km, fiind îndreptată spre Europa apuseană, ţinta şi modelul societăţii româneşti. La 1900, existau 26.544 km de şosele pietruite, iar fluviul Dunărea era navigabil pentru vasele al căror tonaj putea atinge 6.500 de tone. În acelaşi an, 1900, pe calea apei s‑au exportat mărfuri în valoare de 233 de milioane de lei (1 leu=1 franc francez). Statul român încurajează investiţiile în industrie prin legi precum cele din 1887, 1895, 1912. În acest sens, se remarcă industria petrolieră care de la 50.000 de tone în anul 1890 ajunge în anul 1913 la două milioane, situând România pe locul patru în lume în această ramură.
Al doilea monarh al României, Ferdinand I (1914‑1927), a avut preocupări, la fel ca şi înaintaşul său, pentru creşterea prestigiului ţării. Implicând România în Primul Război Mondial, el a urmărit obiectivul naţional, anume reîntregirea teritorială a României. Cu riscul de a se fi văzut eliminat din familia germană a Hohenzollernilor, şi de a lupta împotriva ţării sale natale, Ferdinand a ţinut cont de voinţa poporului său. La sfârşitul războiului, România aşază în coroana sa perlele ce îi lipseau: Banatul, Crişana, Maramureşul, Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Astfel se înfăptuia statul naţional român unitar.
De la 137.000 km2, cât avea România veche, cea nouă, după unire, ajunge la 295.049 km2, adică printre ţările mijlocii ale Europei. De la 7.897.311 locuitori ai vechii Românii, cea nouă trece de 16.267.177. În ţara noastră s‑au stabilit 28.580 de cetăţeni străini, 11.700 de români din afara regatului. Democraţia se maturizează prin înscrierea în Constituţie încă din anul 1917 a votului universal, aplicată prima dată în anul 1919. Pe acelaşi drum se înscriu şi adoptarea reformei agrare din 1921 şi a noii constituţii în 1923. Venitul pe cap de locuitor în România anului 1938 era superior celui din Grecia şi Bulgaria, dar inferior celui din Ungaria şi Franţa. În ţara noastră, în acelaşi an erau 716 milionari. Relativa bunăstare, mai ales a populaţiei din mediul urban, chiar şi a lucrătorilor, explică slaba activitate revoluţionară a muncitorimii din România, care nu s‑a manifestat prin demonstraţii şi greve decât în 1920, 1929, 1933.
Societatea românească, mai ales sub regele Carol al II‑lea (1930‑1940), cunoaşte în anii interbelici progrese în plan cultural. În anul 1930, 57% din populaţia ţării ştia carte, bugetul instrucţiunii publice s‑a triplat, iar şcoala obligatorie este extinsă de la patru la şapte clase. Existau patru universităţi, la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, o Academie de Comerţ la Cluj, una de Drept, la Oradea şi un Institut Teologic, la Chişinău. Se naşte o generaţie culturală, cum o numea Mircea Eliade, care nu mai este determinată istoric. De aici provin inovaţiile lui Constantin Brâncuşi în sculptură, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, în poezie, Eugen Ionescu, în teatru, George Enescu, în muzică, gândirea spre spiritualitate a lui Mircea Eliade sau Emil Cioran, dar şi filosofia spaţiului local, românesc, reprezentată de Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Lucian Blaga.
Evenimentele internaţionale, instaurarea unor dictaturi de extremă dreaptă, cel de‑Al doilea Război Mondial au influenţat rapid şi decisiv destinul ţării noastre. Regele Carol al II‑lea şi mareşalul Ion Antonescu nu au făcut altceva decât să se supună vremurilor în care au condus România. Acelaşi lucru s‑a întâmplat şi cu ultimul rege Mihai I. În condiţiile în care guvernul dr. Petru Groza pregătea comunizarea ţării, luând măsuri dure împotriva oricăror opozanţi, fie civili, fie militari, cuvântul de ordine în rândul acestora era: pentru Rege, Patrie şi Credinţă. În anul 1946, în condiţiile campaniei electorale, notele informative şi contrainformative confirmau faptul că numeroşi ofiţeri ai Armatei Regale Române se implicau în transmiterea şi răspândirea unor manifeste antiguvernamentale care se încheiau de fiecare dată cu trimitere la Rege, Neam, Ţară. Iată două exemple:
Primul manifest
Vin alegerile şi odată cu ele momentul salvării ţării. Partidul Naţional Ţărănesc de sub preşedenţia D‑lui Iuliu Maniu, care adăposteşte sub faldurile drapelului său pe toţi acei ce luptă cinstit pentru rege şi Neam, pentru dezrobirea poporului şi independenţa Ţării, vă cheamă în rândurile lui.
Ştim ce vă spun propagandiştii guvernului din E.C.P. şi vă întindem mâna cavalerească a P.N.Ţ. – Iuliu Maniu.
Votaţi P.N.Ţ., pentru reabilitarea armatei, pentru redarea dreptului suprimat, pentru înscăunarea ordinei şi dreptului în armată şi Ţară.
Numai aşa vă veţi salva pe voi şi pe ai voştri şi viitorul vostru, numai aşa veţi apăra familia şi avutul vostru.
Numai aşa veţi fi la înălţimea gloriei pe care v‑aţi câştigat‑o cu sacrificii aşa de mari.
Numai aşa vom reuşi să ne păstrăm integritatea naţională şi graniţele pământului plămădit cu sângele vostru.
Partidul Naţional Ţărănesc – Iuliu Maniu, e gata pentru a face sacrificii în slujba Regelui, a Ţării şi a Neamului românesc.
Votaţi P.N.Ţ. – Iuliu Maniu
Tinerii militari
Naţional Ţărănişti
Trăim zilele cele mai triste din istoria armatei noastre. Ofiţeri, subofiţeri eminenţi sunt daţi afară din armată pentru că nu se încadrează regimului.
Cunoaştem fiecare cel puţin unul din aceste triste cazuri. Aceeaşi soartă ne aşteaptă pe fiecare dintre noi. E de ajuns un raport al unui vândut şi a doua zi veţi fi aruncat în stradă chiar dacă sunteţi şefi de promoţie, chiar dacă sunteţi cavaleri ai Ordinului ,,Mihai Viteazul”, chiar dacă sunteţi cei mai buni fii ai neamului.
Aveţi dreptul la viaţă dacă sunteţi oamenii Guvernului. Servicii nu oferă ofiţerii sau subofiţerii deblocaţi care sunt consideraţi reacţionari, deci proscrişi.
Vi se cere să vă vindeţi sufletul pentru o bucată de pâine. Nu‑i decât o soluţie:
Alegerile.
Îngrijiţi‑vă credinţa, apăraţi‑vă Regele şi Neamul, aşa cum aţi făcut totdeauna.
Reabilitaţi noţiunea de patrie pe care o pângăresc laşii (…). Restabiliţi prestigiul armatei pe care guvernul a vândut‑o comuniştilor.
Ştergeţi scuipatul pe care‑l aruncă pe rănile voastre comuniştii şi trădătorii de Neam.
Pentru Rege, pentru Neam, pentru fraţii şi camarazii voştri şi cei alături de voi, pentru cei schilozi care vând ţigări la colţ de stradă şi care vă cer,
Faceţi‑vă datoria!
Este evident ataşamentul de netăgăduit al Armatei, al elitelor sale, dar şi al partidelor ,,istorice”, faţă de Rege şi faţă de Ţară.
Anul 1947 a fost marcat de încheierea tratatelor de pace după cel de‑Al Doilea Război Mondial, de războiul rece, de cortina de fier dintre Est şi Vest. În acest context, sprijinit puternic de consilierii sovieticei şi de prezenţa armatei sovietice în ţară, Partidul Comunist Român a dezlănţuit ura faţă de tot ceea ce era valoare romanescă considerată fascistă, reacţionară, antisovietică. În felul acesta se urmărea anihilarea opoziţiei şi apoi a Monarhiei.
În ziua de 25 octombrie 1947, la Tribunalul Militar Bucureşti începea judecarea conducătorilor P.N.Ţ. La 13 noiembrie 1947 se dă sentinţa nr. 1.988 prin care s‑au fixat pedepse grele pentru conducătorii partidului. Aşa s‑au petrecut lucrurile şi cu P.N.L. şi P.S.D.I. – Titel Petrescu. Singurul obstacol în calea preluării totale a controlului ţării de către comunişti mai rămăsese Monarhia.
În ziua de 29 decembrie 1947, Regele Mihai I, supus unei presiuni formidabile (discuţia cu Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu‑Dej, în condiţiile în care aceştia erau înarmaţi, firele telefoanelor Palatului Regal, tăiate, garda Palatului, arestată, iar Palatul, înconjurat de trupele Diviziei „Tudor Vladimirescu”) a semnat actul prin care ,,de bună voie” renunţa la tronul ţării. Cu trei zile înainte, toţi ofiţerii au fost consemnaţi în unităţile militare. În seara zilei de 30 decembrie 1947, ofiţerii au fost strânşi în careu, iar comandanţii li s‑au adresat: „Din acest moment, ţara este Republică. Prin abdicarea fostului Rege Mihai I, Monarhia a fost înlăturată. Cine nu este de acord să facă un pas în faţă”. Dacă nimeni nu ieşea în faţă, urmau cuvintele: „Deci cu toţii suntem de acord”. Ofiţerii care au făcut pasul în faţă au plătit cu anii grei de temniţă sau chiar cu viaţa gestul lor.
În aceeaşi zi, 30 decembrie, la ora 19, a fost convocată Adunarea Naţională, parlamentul fiind în vacanţă. În prezenţa mai multor figuranţi decât parlamentari, s‑a votat în unanimitate Legea nr. 365/1947, prin care Regatul României devenea Republică Populară Română, în prezidiu fiind aleşi printre alţii Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec şi musceleanul Constantin I. Parhon. Pe 3 ianuarie 1948, regele Mihai I, familia şi suita sa au părăsit ţara, iar la 22 mai 1948, guvernul Petru Groza i‑a retras cetăţenia română, deşi Constituţia aflată în vigoare la data aceea prevedea că „cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit‑o prin naştere”. Puterea comunistă din anul 1947 a ignorat acest lucru, aşa cum l‑a ignorat şi puterea de la Bucureşti, instalată în urma evenimentelor din decembrie 1989, cea care în 1991 l‑a alungat pe rege sosit după 43 de ani în ţara în care s‑a născut şi al cărui suveran constituţional fusese.
Măsura luată de autorităţile comuniste la 30 decembrie 1947 nu a putut şterge sentimentele de simpatie ale românilor faţă de dinastie. O dovedesc şi conţinuturile a două note informative, una din judeţul Muscel, iar cealaltă din judeţul Argeş.
Prima notă, din 12 ianuarie 1948, se referă la un eveniment ce a avut loc în localitatea musceleană Dragoslavele. La hora ţărănească având loc cu prilejul nunţii brigadierului silvic Constantin Angelescu, a participat ca invitat şi colonelul comunist Mircea Predoi. Locuitorii Nică Drăgan, Longin Predoiu şi Constantin Predoiu au strigat Trăiască Regele! Aducând insulte la adresa colonelului.
A doua notă se referă la evenimentul petrecut în localităţile argeşene Racoviţa şi Livezeni, în aceeaşi zi de 12 ianuarie 1948. Iată conţinutul integral al notei:
În ziua de 1 ianuarie 1948, Preotul comunei Racoviţa, după luminarea slujbei religioase, s‑a exprimat că a plecat păstorul şi a rămas turma fără păstor, adică a plecat Regele şi a rămas poporul.
Tot în ziua de 1 ianuarie 1948, primarul Gh. Popescu din comuna Livezeni s‑a exprimat că nu‑i nimic că a plecat Regele, că a rămas credinţa.
Într‑adevăr, pe tot timpul regimului comunist, credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu nu au încetat nicio clipă să fie prezente în sufletul românilor. Cu atât mai mult cu cât comunismul a pus în practică aşa‑zisele idei novatoare ale Revoluţiei Franceze de la 1789. Ca şi atunci, şi la începutul regimului comunist în România loviturile cele mai dure au fost date Bisericii, Tradiţiei şi Şcolii. Ca şi atunci, au fost distruse biserici, au fost chinuiţi şi ucişi preoţi, au fost introduse sărbători străine poporului român, iar Moş Crăciun a devenit Moş Gerilă. Toate acestea au fost aduse în Republica Populară Română, toate grozăviile ce s‑au întâmplat cu poporul român au fost subsumate unei ideologii şi unei forme de guvernare fără tradiţie la noi, la români.
Astăzi, asistăm şi la românii, ca şi la alte popoare, la înlocuirea unei autorităţi bazate pe valorile perene, verificate în secole, cu o autoritate care adeseori se dovedeşte discutabilă deşi provine din aşa‑zisul sistem democratic autohton, original.
Până la urmă, „identitatea naţională este matricea spirituală a unui popor” – scria un distins cărturar din judeţul nostru. Până la urmă, Biserica, Tradiţia, Monarhia fac parte, ca şi o triadă, din această matrice spirituală. Una din ele dacă lipseşte, identitatea naţională este mai săracă. Să privim la ce se întâmplă în jurul nostru, ce se întâmplă cu noi românii. Ne lipseşte ceva …simboluri?, modele?, credinţă?…
N.B. În actuala constituţie a României se precizează că forma republicană de guvernământ nu poate fi supusă revizuirii. O întrebare pentru specialiştii în drept constituţional: Care a fost argumentul unei asemenea precizări?
BIBLIOGRAFIE
1. Arhivele Militare Române
2. Arhivele Naţionale Române, Direcţia Judeţeană Argeş
3. Ion Bulei, Scurtă istorie a Românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996