Evenimentele din anul 1859, interne (dorinţa de unire a cercurilor intelectuale progresiste din Moldova şi Ţara Românească) şi externe (acordul Marilor Puteri europene şi o situaţie internaţională favorabilă cauzei) au făcut posibilă unirea cele două Principate Române, sub un singur domnitor, Alexandru Ioan CUZA (1859‑1866). Consolidarea Unirii s‑a făcut prin obţinerea acordului Marilor Puteri de a aduce pe tronul Principatelor, care erau la acea dată sub suzeranitatea Porţii Otomane, nefiind independente, un principe străin care să aparţină unei case princiare din vestul Europei. Astfel, în aprilie 1866, după explorarea mai multor variante posibile, soseşte în Principatele Române prinţul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen care va fi proclamat Domnitor al celor două Principate Române unite, la 10 mai 1866, sub numele de CAROL.
Pe data de 29 iunie 1866, sub noul Domn, se adoptă prima constituţie modernă a Principatelor, lege fundamentală, învestită cu o forţă juridică superioară celorlalte legi, care cuprindea principiile esenţiale ale organizării statului, stabilea drepturile şi datoriile principale ale cetăţenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme şi locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică şi politică. Aceasta era inspirată din constituţia Belgiei, de la 1831, de factură liberală – Constituţia stabilea ca formă de organizare pentru Principate monarhia constituţională, prevedea separarea puterilor în stat şi instaura un stat de drept.
Următorul pas important a fost obţinerea independenţei de stat prin ieşirea de sub suzeranitatea otomană, fapt care s‑a produs în 1877, după războiul ruso‑româno‑turc din 1877‑1878, unde armata română sub comanda principelui Carol obţine victorii militare strălucite.
După obţinerea independenţei, pe 15 martie în anul 1881, la modificarea constituţiei, România se declară regat. Principele Carol devine rege, pe 10 mai 1881, sub numele de CAROL I, punând bazele casei regale române, şi având cea mai lungă domnie a unui suveran român, cu durata de 48 ani şi 140 de zile, fiind totodată şi cel mai moral şi respectat dintre regii României.
Primii ani după obţinerea independenţei au fost, pe plan internaţional, o experiență dură pentru România. Bucureştiul era convins că doar aderarea la un sistem de alianţe poate să promoveze interesele sale de politică externă şi să ofere protecţie populaţiei româneşti, aflate sub stăpânire străină, împotriva periculoaselor presiuni din afară, iar modul cum a fost tratată România în problema Dunării dovedise necesitatea unei asemenea soluţii1.
Oamenii de stat români s‑au orientat către Germania, dată fiind puterea ei militară şi economia dinamică. Piaţa financiară germană devine o sursă importantă de împrumuturi pentru România. Sprijinul lui Carol I în favoarea unei alianţe cu Germania cântăreşte mult, regele fiind convins că o alianţă putea îmbunătăţi poziţia internaţională a României şi rolul ei în zonă. O alianţă cu Germania nu putea fi concepută decât prin acceptarea situaţiei create de alianţa austro‑ungară din 1879, iar apropierea de Germania însemna, în acelaşi timp, şi o apropiere de Austro‑Ungaria2.
Alianţa cu Puterile Centrale formează, timp de trei generaţii, direcţia politicii externe a României, însă eficienţa acordului din 1883 este diminuată de caracterul său secret, cerută de cancelarul Bismarck, care nu voia angajarea unei alianţe deschise contra Rusiei chiar la graniţa ei3. Liniştea externă obţinută este folosită de rege pentru a consolida statul, deşi pe plan intern au existat şi numeroase greve asociate cu dezvoltarea capitalismului românesc, scandaluri de corupţie şi câteva răscoale ţărăneşti în anii 1888, 1900 şi 1907, evenimente care au afectat imaginea monarhiei române. Anexarea Cadrilaterului, în anul 1913, în timpul celui de‑Al Doilea Război Balcanic, creşte din nou popularitatea monarhiei române, dar plasarea regelui Carol pe o poziţie de sprijin a Germaniei după izbucnirea Primului Război Mondial intră în contradicţie cu majoritatea guvernului şi a opiniei publice, regele trebuind să păstreze România în neutralitate. La 27 septembrie 1914, regele Carol I se stinge din viaţă, fiind înmormântat în biserica mănăstirii Curtea de
Argeş.
La tronul României va urma Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern‑Sigmaringen, nepot de frate al lui Carol I, ce va domni sub numele de FERDINAND I. Acesta menţine ţara în neutralitate până pe 14 august 1916, când
România intră în război de partea Antantei şi împotriva Puterilor Centrale. Războiul a fost lung şi dificil pentru români care au plătit un preţ enorm, dar Ziua Armistiţiului din 11 noiembrie 1918 găseşte România în tabăra câştigătoare. Urmare a păcii de la sfârşitul războiului, se consfinţeşte naşterea în 1918 a României Mari prin alipirea Bucovinei, Basarabiei, Banatului şi Transilvaniei la statul român iar regele Ferdinand I va fi încoronat ca rege al României Mari la Alba Iulia pe 1922 alături de soţia sa, regina Maria, o mare luptătoare pentru cauza românilor. În perioada ce a urmat, a avut loc o activitate asiduă de consolidare a statului român prin reforme agrare, monetare, legislative (s‑a modificat în 1923 Constituţia), etc., care au afirmat România pe plan european. Regele Ferdinand moare în 1927, numind ca succesor pe nepotul său, principele Mihai, ce va domni prima oară ca rege sub numele de MIHAI I, între anii 1927‑1930, sub regenţă.
Acesta va fi înlocuit la tron, în anul 1930, cu sprijinul oamenilor politici români, de tatăl său, principele Carol. De menţionat că aceşti ultimi doi regi ai României, Carol II şi Mihai I, au fost născuţi, crescuţi şi educaţi în România.
Domnia regelui CAROL II a coincis cu marea criză mondială din 1929‑1933, ascensiunea nazismului în Germania, mişcarea naţionalistă şi antisemită a lui Corneliu Zelea Codreanu, dezvoltarea mişcării comuniste, redesemnarea frontierelor europene şi izbucnirea celui de‑Al Doilea Război Mondial, pactul germano‑sovietic Ribbentrop‑Molotov din 1939 care va avea consecinţe nefaste asupra României. Totuşi, din punct de vedere economic şi cultural, ţara a evoluat mult în această perioadă, dar faptul că sub regimul său de dictatură personală, instaurat după interzicerea partidelor politice şi inventarea partidului regal Frontul Renaşterii Naţionale, în 1938, concomitent cu suspendarea constituţiei şi înlocuirea ei cu o alta total nedemocratică şi din cauză că s‑au cedat teritorii româneşti fără luptă, a dus la scăderea popularităţii regelui şi în final la abdicarea acestuia.
După abdicarea tatălui său, MIHAI I este reînscăunat rege în cea de‑a doua domnie, dar rolul său de şef al statului va fi mult redus de generalul Ion Antonescu, care va prelua funcţia de conducător al statului pe toată perioada premergătoare şi din timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial până la 23 august 1944, când acesta este arestat. În perioada următoare, deşi războiul se încheie, în ţară va fi prezentă Armata Roşie care va asigura, cu acordul aliaţilor anglo‑americani, venirea la putere a unui guvern prosovietic, care în final va forţa şi obţine abdicarea tânărului rege în decembrie 1947, precum şi instaurarea Republicii Populare. Dintre toate pierderile teritoriale suferite în 1940, doar Transilvania se va reîntoarce la România.
CÂTEVA CONCLUZII
Regalitatea a fost instaurată în România în a doua jumătate a secolului XIX, aceasta venind firesc, ca o succesiune la funcţia de Domnitor al ţării, într‑o perioadă în care aproape toate statele europene, cu excepţia Franţei, aveau ca formă de organizare a statului monarhia de tip constituţional. Pentru România, perioada regalităţii a fost una propice dezvoltării economice, culturale, a formării statului naţional unitar şi a afirmării europene. Se poate spune că monarhia a avut o perioadă de creştere a prestigiului sub regii Carol I, Ferdinand I şi o perioadă de regres sub regii Carol II şi Mihai I (cu toate acestea, regele, ca şi conducător al statului, s‑a bucurat de un mare respect printre majoritatea românilor, probabil datorită educaţiei patriotice şi situării acestuia deasupra forţelor politice).
România a avut, în perioada monarhică, patru regi: CAROL I, FERDINAND I, MIHAI I şi CAROL II, aparţinând casei de Hohenzollern‑Sigmaringen. Dintre aceştia, doar doi regi au avut şansa de a‑şi duce misiunea la bun sfârşit (până la moartea în funcţie), crescând prestigiul casei regale printre majoritatea românilor şi anume: CAROL I şi FERDINAD I. Sub domnia lui CAROL I şi apoi a lui FERDINAND I (ambii născuţi, crescuţi şi educaţi în Germania), România a primit o constituţie modernă ce a rămas în vigoare cu unele modificări (dintre care cele mai importante au fost făcute în 1923) până în anul 1948, a obţinut independenţa de stat, a progresat foarte mult din punct de vedere economic, cultural, social, şi‑a mărit mai mult de două ori teritoriul şi numărul de locuitori, prin aducerea între frontierele statului a celor mai mulţi dintre români în 1913 şi 1918, s‑a consolidat puternic ca stat european cu instituţii democratice, a încheiat alianţe militare care să‑i garanteze securitatea, la acestea contribuind, desigur, regii Carol I, Ferdinand I şi regina Maria. Marile problemele de după Primul Război Mondial, ridicate de unirea provinciilor româneşti la statul român, reforma agrară pentru împroprietărirea ţăranilor ce au luptat în război, au fost rezolvate şi au fost realizate, de asemenea, reforme monetare, juridice etc. Regii CAROL II şi MIHAI I nu au avut posibilitatea de a‑şi duce misiunile până la final. În timpul domniei lui Carol II, economia şi cultura au avut unele din cele mai mari realizări, dar instaurarea dictaturii regale în 1938 şi cedarea Cadrilaterului, Transilvaniei şi Basarabiei în 1940 au făcut ca imaginea regelui Carol II şi a monarhiei să sufere puternic în mentalul colectiv al românilor, toate pierderile fiind asociate direct cu persoana regelui, ca unic vinovat de cele întâmplate prin politica sa de dictatură personală. Este foarte adevărat că şi evenimentele interne şi internaţionale, prin care au trecut regii Carol II şi Mihai I, au fost de cele mai multe ori inevitabile şi potrivnice, iar combinate cu lipsa de reacţie şi susţinere a aliaţilor tradiţionali, cu amestecul şi intervenţia străină, atragerea ţării în războiul mondial în tabăra nepotrivită, cu distrugeri importante ale potenţialului uman şi economic şi, nu în ultim rând, acţiunile personale ale regelui, au dus în final la abolirea monarhiei pe 30 decembrie 1947, instaurarea comunismului şi a sistemului republican, cu intrarea României pentru o lungă perioadă de timp în sfera de influenţă a U.R.S.S.
NOTE
1 Rudolf Dinu, Curs, dinamica relaţiilor internaţionale, Unitatea de învăţare Nr. 1, De la politica echilibrului, la politica de alianţe, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti, 2010, p. 9.
2 Idem, pp. 10-11
3 Idem, p. 11