„Avem datoria morala în primul rând faţă de regele Carol I, pentru că domnia sa a însemnat cea mai fericită perioadă a existenţei noastre.”
Odată cu modernizarea societăţii, oamenii politici şi cărturarii români au manifestat o preocupare tot mai susţinută privind forma de guvernământ. Exista o anumită tradiţie şi o experienţă seculară, care şi‑au pus amprenta asupra evoluţiei societăţii româneşti în epoca modernă.
Încă de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea au apărut proiecte de organizare a statului sub forma unei republici. Un proiect de Constituţie elaborat în jurul anului 1786 preconiza o „republică aristo‑democraticească”; în 1802, un grup de şase moldoveni şi valahi a plecat la Napoleon Bonaparte pentru a obţine permisiunea de a constitui ţările lor în republici. În 1834 era semnalată la Sibiu o societate care urmărea întemeierea unei republici prin unirea celor trei ţări romane. În Ţara Românească activa în 1840 societatea secretă condusa de Dimitrie Filipescu, în programul căreia figura „oblăduirea ţării într‑o cârmuire republicană”. Ideile republicane au fost promovate de Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada şi de Nicolae Bălcescu în Manualul bunului romîn în 1848. Revoluţia din 1848 a prilejuit o puternică manifestare a concepţiilor republicane.
Pe de altă parte, unii oameni politici români, având în vedere situaţia internaţionala a Principatelor, au emis ideea aducerii pe tron a unui principe străin, dintr‑o dinastie europeană. Principele străin avea semnificaţia asigurării unui sprijin extern pentru existenţa statelor româneşti, grav ameninţate de existenţa celor trei imperii vecine: ţarist, habsburgic şi otoman. Trebuie să amintim că între 1710 şi 1812, pe teritoriul Munteniei şi Moldovei au avut loc numeroase războaie între marile puteri (23 de ani de război).
Oamenii caută modele la care să se raporteze sau să‑şi justifice activităţile, ideile, viaţa. Modele se pot găsi în contemporaneitate sau printre clasici, în diferite domenii de activitate, dar cu precădere în zona politică. Unele personalităţi pot fi regăsite în Antichitate, Evul Mediu sau în istoria modernă a lumii.
Dilema care se naşte este dată de forma de guvernământ: republică sau monarhie, întrebare la care un cetăţean poate să aibă o opţiune sau alta, sau, iată, o simpatie să zicem pentru republică, dar modelul ales de el să fie de exemplu împăratul Napoleon Bonaparte sau să fie adeptul monarhiei şi totuşi să facă referire la Oliver Cromwell.
Am să prezint, în continuare, jaloane privind încercarea de instalare a republicii versus realizări ale dinastiei de Hohenzollern, acest „duel” permanent al clasei politice din România perioadei 1866‑1940 privind forma de guvernământ: monarhie sau republică, unde susţinătorii monarhiei au avut câştig de cauză până în 1947, republicani după această dată.
Independenţa ţării în 1877, elaborarea celor doua Constituţii (1866 şi 1923), unirea tuturor provinciilor în 1918 şi modernizarea României reprezintă repere istorice de mare mândrie naţională înfăptuite în perioada monarhiei constituţionale în România.
Dacă ar fi să facem o analiză după criteriul timp, de departe, cea mai uzitată formă de guvernământ a fost monarhia: Şi astăzi în lume există 44 de state cu monarhi, iar 16 state din Commonwealth o recunosc pe regina Elisabeta a II‑a a Regatului Unit.
Monarhia constituţională modernă implementează conceptul de „separare a puterilor”, unde monarhul e capul ramurii legislative sau doar are un rol ceremonial.
În concepţia lui Carol I, regele trebuie să ofere marelui public o imagine de solemnitate îngheţată. Conducătorul nu are voie să trădeze nimic din ceea ce era omenesc. În descinderea în Bucureşti, Carol găseşte o lume stând sub semnul orientalismului absolut.
Iată cum relata Cezar Petrescu intrarea prinţului Carol I de Hohenzollen în Bucureşti, pe 10 mai 1866, în cartea „Cei trei regi”:
„În 10 mai 1866, dimineaţa, convoiul prinţului Carol străbate Podul Mogoşoaiei. Prinţul dă cu ochii de o casă scundă, vegheată de un dorobanţ şi oficializată de un steag. I se răspunse că‑i Palatul Domnesc. O ceată de porci se veseleau în mlaştina stătută din faţa buildingului dâmboviţean. E doar unul dintre momentele conflictului dintre ce ştia Carol I că e o ţară şi ce găseşte la faţa locului. Peste tot, o dezolare cumplită. Bucureştiul e un sat mai mare străbătut de apa puturoasă a Dâmboviţei, sursă de infecţie pe scară edilitară. Nu există trotuare, străzi asfaltate, poduri de piatră, apă curentă, obiceiuri civilizate. Clădirile publice sunt niște bordeie mai acătării. În ţară nu există tren, şosele, ogoarele sunt lucrate ca mijloace primitive”.
Nicolae Iorga, în cartea sa „Supt cei trei regi”, îl compară pe regele Carol I cu Napoleon al III‑lea în ceea ce priveşte realizările şi organizarea socială. Diferenţa dintre cei doi este dată, potrivit lui Iorga, de lipsa de apetit a lui Carol pentru viaţa mondenă.
Cel mai mare merit al lui Carol I este că a introdus stabilitatea, spunea A.D. Xenopol. „Să rămână schimbările ca şi în celelalte ţări, mărginite la elemente absolut politice ale vieţii satului, la miniştri, la reprezentanţii poporului în parlament; iar la viaţa economică şi culturală să fie mântuită de zbuciumul şi de urgiile schimbărilor care numai îmbolnăvesc şi slăbesc organismul unui stat”. Carol I a căutat să se impună printr‑o viaţă exemplară, prin exactitate şi corectitudine. El nu a îngăduit existenţa unei camarile şi i‑a interzis reginei Elisabeta să se amestece în treburile politice ale României.
Legea fundamentală din 1866 ce avea la bază principiul democratic al separării puterilor în stat a fost printre cele mai avansate din Europa acelor ani.
Acest mare, acest imens bine l‑a adus statului român introducerea dinastiei străine în România, şi anume în persoana lui Carol I.
Nici rolul reginelor în viaţa socială şi politică sau implicarea în acte de caritate în timpul războaielor nu trebuie neglijat. Regina Elisabeta, regina Maria au fost participante directe, ca infirmiere pe front. Regina Maria a ajuns chiar în prima linie a frontului din est pentru a observa, ajuta şi a da o mângâiere suferinţelor răniţilor. Acest lucru nu trebuie considerat ca o acţiune singulară, sporadică. Exista în tradiţia caselor regale ca toţi membrii familiei să se implice: mama principesei Ana de România, principesa Margareta a Danemarcei, lucra la un spital în Londra ca infirmieră.
Politica externă a României după obţinerea Independenţei de stat a cunoscut mutaţii semnificative. Tratatul de alianţă cu Austro‑Ungaria şi Germania, când Rusia ne era ostilă, iar Franţa pierduse influenţa în Europa, a consolidat poziţia României ca factor de stabilitate în această zonă a Europei.
Regele Carol I a fost, şi nu putea să nu fie, pentru ameliorarea situaţiei românilor din Transilvania si, în perspectivă, pentru unirea acestui vechi teritoriu românesc cu patria mamă. Într‑o discuţie avută în 1905 cu Theodor Mihali, fruntaş al Partidului Naţional Român, Regele şi‑a exprimat „convingerea intimă” că Transilvania se va uni într‑o zi cu România prin izbânda convingerilor de dreptate. Semnificativ este şi faptul că Theodor Mihali a fost primit de regele Carol I pe parcursul a 15 ani de 22 de ori, suveranul interesându‑se îndeaproape de situaţia românilor din Transilvania şi de lupta lor împotriva asupririi maghiare.
Politica de echilibru a lui Carol I l‑a determinat pe regentul bulgar Stefan Stambolov să‑i propună regelui tronul Bulgariei în 1885, să primească în 1909 bastonul de feldmareşal al armatei germane şi în 1912 bastonul de mareşal al armatei ruse.
După moartea regelui Carol I, pe 27 septembrie 1914, principele moştenitor Ferdinand I începe a domni.
Opt ani mai târziu, după Războiul de Întregire, la 15 octombrie 1922, regele Ferdinand I cel loial şi drept este încoronat la Alba‑Iulia, ca rege al tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa”.
Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat importante evoluţii în istoria poporului român: perioada neutralităţii, participarea României la războiul pentru eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei, înfrângerile militare din toamna anului 1916, marile izbânzi de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara lui 1917, pacea înrobitoare de la Bucureşti din mai 1918. Deasupra tuturor acestor fapte şi evenimente se află făurirea statului naţional unitar român în 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă. A urmat munca pentru consolidarea statului naţional unitar, lupta pentru dezvoltarea democratică a ţării. Dincolo de avatarurile unei vieți politice, adesea agitate, se impune realitatea că România a cunoscut o evoluţie pozitivă, a parcurs o etapă importantă pe drumul civilizaţiei şi progresului. Alături de regele Ferdinand, în toată această perioadă a stat marele om politic Ion I.C. Brătianu.
În cei zece ani de domnie a lui Carol al II‑lea, România a parcurs mai multe etape de evoluţie: din punct de vedere economic, criza din 1929‑1933, apoi puternicul avânt din anii 1934‑1938 şi începutul recesiunii 1939‑1940. În ansamblu, a fost o perioadă de progrese notabile, cu deosebire în ceea ce priveşte industria. În plan cultural s‑au înregistrat progrese remarcabile, atât în privinţa ridicării nivelului cultural al maselor, cât şi prin afirmarea unei pleiade de savanţi de renume mondial.
Viaţa politică a fost foarte agitată, iar Carol al II‑lea şi‑a legat numele de cea dintâi dictatură din istoria României.
Insurecţia armată de la 23 august 1944 şi arestarea mareșalului Ion Antonescu au reprezentat un gest de mare curaj din partea regelui Mihai, gest apreciat nu numai de opoziţia politică (liberali, ţărănişti, social‑democraţi, comunişti) şi de Aliați (SUA, Marea Britanie, Uniunea Sovietica), ci şi de Germania. La ordinul lui Hitler de a‑l aresta sau anihila pe regele Mihai şi a stabili un guvern condus de un general filogerman, niciun general german nu a dorit să accepte această sarcină.
În 1870, liberalii‑radicali desfăşurau o susţinută agitaţie antimonarhică. Ei au desfăşurat o conspiraţie având reţele în mai multe oraşe, iar în fruntea conspiratorilor se afla Eugeniu Carada. Astfel, seful grupului din Ploiești, Alexandru Candiano-Popescu a anunţat căderea domnitorului şi instalarea republicii.
La sfârşitul Primului Război Mondial, regele Ferdinand a trecut prin situaţii dificile. Faptul că în mai multe state europene monarhia s‑a prăbuşit, iar Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania, Turcia au adoptat forma de stat republicană a exercitat o influenţă asupra unei părţi a populaţiei românești. Chiar şi principele Carol considera în 1919, atunci când a renunţat pentru a doua oară la prerogativele de moştenitor şi a părăsit ţara, că peste 20 de ani monarhia nu va mai exista în România.
I.I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional‑Liberal, după moartea regelui Ferdinand a susţinut regenţa şi pe principele moştenitor Mihai. Situaţia devenind dificilă din cauză că Partidul Naţional‑Ţărănesc şi alţi susţinători „carlişti” doreau revenirea lui Carol al II‑lea pe tron, el se gândea la eventualitatea instalării unui regim republican.
Soluţia Nicolae Titulescu, preşedinte de republică, i se părea mult mai bună lui I. I. Brătianu în perioada „carlistă”, când Regenţa nu funcţiona. Titulescu se bucura şi înăuntru şi în afară de un asemenea prestigiu încât înlăturarea lui apărea imposibilă. De asemenea, Titulescu, prim‑ministru, şi guvern, naţional‑ţărănist, devenea suportabil şi cel mai important partid de opoziție (PNŢ) ar fi consimţit astfel la instaurarea republicii. De altfel, Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, îl ameninţa pe Vintilă Brătianu, succesorul lui I.I.C. Brătianu la conducerea PNL şi a guvernului, că ei, naţional‑ţărăniştii, se considerau „liberi”, fie „să facem apel la prinţ, fie să instituim republica”.
În 1935, medicul chirurg Dimitrie Gerota a publicat în revista Crezul nostru articolul „Monarhia cu camarilă sau Republică?” Pentru că îl considera pe regele Carol al II‑lea responsabil că a încălcat Constituţia, a contribuit la destrămarea şi fragmentarea partidelor politice, iar moralitatea, onoarea şi jurământul nu existau pentru rege, dr. D. Gerota considera: „Cel mai just răspuns pe care poporul român trebuie să‑l dea ar fi proclamarea republicii”.
Actul de la 30 decembrie 1947 – abdicarea regelui Mihai – a determinat instalarea republicii. România era înconjurată de state care evoluau în aceeaşi direcţie şi în care se instauraseră deja regimuri republicane.
Trebuie să constatăm că în România se afirmase un curent republican, cu rădăcini încă din sec. al XVIII‑lea, dar nu pentru Republică Populară, subordonată marilor puteri de la răsărit.
BIBLIOGRAFIE
A.D. Xenopol, Regele Carol I
Cezar Preda, Cei trei regi
Maria Regina României, Povestea vieţii mele
Ioan Scurtu, Monarhia în România 1866‑1947
Carol I al României, Jurnal