Suntem contemporanii – poate şi autorii involuntari, prin tăcere şi inacţiune complice – ai unei profunde crize a valorilor, în care atenţia sistematică faţă de actul cultural şi respectul pentru criteriile de civilizaţie aproape că au dispărut cu totul.
Spaţiul educaţional se află în declin, iar cel public este ocupat tot mai agresiv de comportamente lipsite de reperele înalte ale unor modele pozitive, fondatoare de conştiinţe.
Îndatoririle fundamentale faţă de construcţia, prezervarea şi perpetuarea unei table de valori etice sunt ignorate în ordinea de priorităţi ale instituţiilor statului. Spaţiul rămas liber în acest fel este ocupat brutal de instinctele imposibil de definit ale unui comportament anomic, individualist şi golit de sensurile imanente ale umanismului. Ceea ce considerăm a fi umanismul existenţei noastre şi al comunităţii din care facem parte exprimă un superior ethos al libertăţii şi un garant al demnităţii, singura care ne poate împăca moral cu noi înşine şi cu lumea din care facem parte. Umanismul, socializarea, demnitatea – toate acestea se pot identifica şi manifesta în funcţie de criteriul valorii. Fără valori deschis asumate pe frontispiciul efortului comun, în societate se inoculează germenul rebel şi latent al disoluţiei sociale şi compromiterii binelui comun.
Frustrările dominante ale oamenilor au în comun lipsa de claritate asupra propriului viitor, indiferent că acesta se referă la slujbă, sănătate ori soarta propriilor copii. Disperarea apare mai ales acolo unde domină tentaţia de a ne autoaprecia în raport cu propriile obiective, dar fără să ştim cu precizie pe ce anume sunt clădite acestea. Reperele valorice ar crea filtre interioare, ierarhii motivaţionale, realism programatic şi „măsură a lucrurilor”. În absenţa acestora, se instalează dezorientarea, arbitrariul şi voluntarismul justificate, toate, în numele democraţiei, al libertăţii de expresie ori chiar al jertfelor din revoluţie.
Ne îndepărtăm îngrijorător de societatea bazată pe adevăr şi justiţie, care să pună în centrul său instituţia numită Cetăţeanul, cu toate regulile scrise şi nescrise pe care le comportă acest ax al oricărei construcţii sociale democratice.
Ne îndepărtăm de societatea activă şi solidară, aflată în serviciul omului, preocupată de respectul, construcţia şi înnobilarea condiţiei umane, pe baza unei grile de valori perene, public asumate.
Măsura în care o societate îşi preţuieşte valorile exprimă măsura în care este preocupată de propria‑i evoluţie. Şi invers.
Absenţa unei preocupări pentru respectul valorilor duce cu timpul la dispariţia acestora, devertebrează organismul social şi împinge comportamentul public spre arbitrariu şi imprevizibil. Discrepanţele izbitoare existente între egalitatea formală şi inegalitatea factuală din actuala societate îşi au originea principală, de asemenea, în lipsa unei table de valori, care ar putea preveni faliile din societate.
Ignorarea valorii conduce la deprecierea raţiunii practice, sporind incapacitatea de a distinge între folosirea înţeleaptă şi corectă a puterii şi folosirea ei în mod abuziv. Mecanismele de corecţie lipsesc într‑un mediu secătuit de precepte valorice clare, care să fie slujite de conştiinţe nu mai puţin ferme şi active în spaţiul public. Iar de‑aici până la destructurarea întregii texturi sociale nu mai e decât un pas.
Istoria ne‑a oferit, dintotdeauna, lecţii sugestive în ceea ce priveşte derapajele umanităţii, cauzele şi mecanismele producerii lor. În toate cazurile, ignorarea sau pervertirea valorilor umaniste au avut un rol nefast. Sunt atâtea exemple din trecut care ne arată ce este de aşteptat ori de făcut pentru un viitor acceptabil şi previzibil. Şi tot istoria ne învaţă care ar fi reacţiile dezirabile atunci când progresul încetineşte iar riscurile destructurării devin prea mari, îngrădind chiar şi libertatea de a suporta.
Crizele economice, politice sau sociale au generat viziuni noi asupra existenţei umane, au condus, de regulă, la o nouă atitudine a omului faţă de propriile valori, redescoperindu‑se creator de istorie şi stăpân al propriei vieţi. Avem nevoie să desprindem din istorie nu numai modele apte de urmat, ci şi valorile dominante care, în subsidiar, au determinat sau fundamentat marile evenimente. Modelele se construiesc mai greu, dar valorile asumate pot fi cele care ne pot îndepărta, în mod real, de riscul unei disoluţii sociale, care provoacă instabilitate colectivă şi încorsetarea conştiinţei individuale.
Reconstruirea scalei de valori are nevoie de precizarea unor criterii şi fixarea unor scopuri. Spre ce fel de societate ne îndreptăm? În ce fel de lume dorim să trăim? Dar copiii noştri? De cine şi în ce fel aceptăm să fim conduşi? Întrebări elementare de acest tip cer răspunsuri lămuritoare, de care depind şi valorile pe care le vom îmbrăţişa şi cele pe care le vom respinge. Istoria umanităţii examinează modele culturale şi ne oferă suficiente răspunsuri comprehensive care să legitimeze justeţea opţiunilor noastre.
Sugestivă, în sine, este absenţa desăvârşită, din discursul public şi politic al ultimilor ani – darmite în acţiunea guvernamentală propriu‑zisă – a oricărei preocupări despre sistemul de valori pe care să‑l urmeze societatea românească a prezentului şi viitorului.
Excepţia o reprezintă, la fel de sugestiv, menţionarea unei asemenea teme în discursul Regelui Mihai, rostit cu atâta decenţă şi demnitate în faţa Parlamentului la finele anului 2011. Deloc întâmplător în aceste vremuri, Casa Regală susţine că valoarea fiinţei umane şi a individului are o preţuire indiscutabilă, dar numai în faţa unor conducători veritabili, care deţin acea „artă a cârmuirii“ de care vorbea Regele.
Vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românească, spunea, cu mâhnire, Regele Mihai. Este diagnosticul dureros al unei patologii sociale, la care am contribuit prin ignoranţa noastră, a tuturor.
Poate că, remodelându‑ne propria conştiinţă, vom relua dezvoltarea simţului moral colectiv şi a discernământului îndrăzneţ. Poate că ne vom dubla plăcerea libertăţii cu o responsabilitate obligatorie, în numele celor mulţi. Numai aşa vom ridica societatea la un alt nivel de înţelegere.
Este lecţia de responsabilitate faţă de opţiunile noastre pe care am învăţat‑o încă o dată din discursul Regelui Mihai. Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice, spunea Regele. Câtă etică şi simţ al datoriei faţă de oameni se află în instituţiile puterii de astăzi constatăm cu toţii. Problema care se pune întotdeauna în balanţa echilibrului social este a raportului dintre puterea noastră de a schimba şi aceea de a ne adapta.
Vom face alegerea corectă între acestea dacă vom înţelege ce‑nseamnă, pentru fiecare dintre noi, faptul că România de azi nu este o moştenire de la părinţii noştri, ci o ţară pe care am luat‑o cu împrumut de la copiii noştri, cum ne atenţiona Regele Mihai.
Reconstruirea unei societăţi care să‑şi recunoască şi să‑şi promoveze valorile este un proces care ţine în mod fundamental de voinţa participanţilor sau membrilor ei. Lipsa unei viziuni şi a setului de valori care să realizeze această opţiune ne privează de propria identitate. Iar ceea ce ne defineşte identitatea sunt tocmai cultura, valorile materiale şi spirituale pe care le creăm de‑a lungul istoriei, rodul coexistenţei noastre în cetate.
Dacă fiecare ne amăgim cu speranţa că „se va găsi o soluţie” pentru a reconstrui ceea ce societatea contemporană pierde prin neimplicarea noastră, înseamnă că vom înlocui pururea criteriul valorii cu iluzia că acesta va fi aplicat mereu numai de alţii. Un cerc vicios al pierzaniei.