Teatrului, ca şi instituţie, i s‑a acordat o importanţă deosebită la jumătatea secolului al XIX‑lea, fiind considerat „cea mai mare şcoală de educaţie, pe lângă biserică şi şcoală; el este un templu al moralităţii, al inimii şi al ştiinţei”1.
„Trupe de teatru – germane, franceze –, trupe de operă, teatrul grecesc – mai ales în perioada pre­mer­gătoare anului 1821 – au circulat în centrele urbane, mai ales în capitalele din Principate, dar şi Botoşani, Bacău, la Brăila şi Galaţi, la Craiova şi Piteşti”2. Piesele se jucau în limbile franceză, germană sau italiană, dar, din ce în ce mai des, în limba română3. La jumătatea secolului al XIX‑lea, Piteştiul s‑a numărat printre oraşele Ţării Româneşti care aveau „teatre statornice”, în propriile localuri, alături de Craiova, Câmpulung, Galaţi, Ploieşti etc4. Aceste localuri însă erau particulare (Sala Lehrer, devenită Uklar, Dacia ş.a.). În aceeaşi perioadă, în tratatul de Istoria românilor, se semnalează ritmul rapid de schimbare a reper­toriului acestor teatre. Astfel, „în stagiunea 1852‑1853, repertoriul teatrului din Piteşti a cuprins 83 de piese!”5.
Teatrul era o sursă de petrecere a timpului liber pentru o anumită parte a piteştenilor. Oraşul Piteşti oferea, însă, mai ales în ultimul deceniu al secolului al XIX‑lea şi începutul celui următor, nenumărate alte „distracţii”: plimbarea în grădina publică, unde cânta fanfara regimentului din localitate şi unde vara aveau loc spectacole în aer liber (foc de artificii, varieté, reprezentaţii de gimnastică etc.); lângă grădina publică, pe locul viitorului „Palat administrativ” (azi „Muzeul Judeţean Argeş”), se instalau circuri; bâlciurile erau nelipsite din oraş de marile sărbători din jurul Paştelui, de Sf. Gheorghe, Duminica Tomii, dar devenise un specific al locului „Târgul Moşilor” care avea loc odată cu sărbătoarea “Înălţării”. În anumite locaţii (Târgul din Vale, Ceaprazari, Trivalea ş.a.) se instalau, după Paşte, „dulapuri”6, căluşei, jocul cu belciuge, expoziţii de curiozităţi ale naturii (chiar umane!), iar “artişti ambulanţi” se găseau prin centrul oraşului (după ce primiseră autorizaţie de la Primărie, în schimbul unei taxe), care expuneau maimuţe, papagali, şoareci albi sau care cântau la „flaşnetă” şi ofereau posibilitatea aflării viitorului cu ajutorul zodiacelor, al biletelor de papagal sau de către „cărturărese” (şi ele autorizate!).
În acest context, un aspect important al vieţii culturale piteştene din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea l‑a constituit necesitatea construirii unui teatru orăşenesc. Pentru aceasta, primăria a concesionat lui M. Vasilescu şi Companiei un loc trebuincios în piaţa Sf. Nicolae pentru clădirea unei săli de teatru cu cazinou şi birt, acolo unde era cazarma pompierilor, în anul 1869. Se prevedea că noul teatru va fi aşezat între piaţa nouă şi grădina publică ce urmează a se construi. Terenul era concesionat pe o perioadă de 15 ani (de la 26 octombrie 1869, când se încheie contractul, şi până în 1884). Destinaţia clădirii trebuia să fie, conform contractului, pentru reprezentări şi spectacol de orice natură, baluri şi întruniri de orice fel, pe cât nu va fi în contra moralei7. În contractul încheiat între cele două părţi se stipula că primăria da cheresteaua, asigura accesul prin Grădina publică, întreţinea Grădina şi o lumina până la ora două din noapte. După 15 ani, Vasilescu trebuia să predea Primăriei localul în stare bună, cu toate lojile şi stalurile teatrului, primăria devenind proprietar de drept al clădirii. Actul s‑a încheiat la 28 august 1869, cu modificările şi autorizaţiile ulterioare. Primarul oraşului era N. Nanoescu.