Încă înainte ca imaginea fixată pe peliculă să fi fost proiectată pe ecran şi să dea  iluzia mişcării, deci înainte de apariţia cinematografului, inventivii pun în circulaţie „kinetograful”, carneţel de hârtie, de mărimea unui bobier, cu filele dintr-o hârtie ceva mai groasă pe care erau desenate diferitele faze ale unei simple mişcări. Dându-li-se filelor o mişcare de rotaţie ca la răsfoirea unei cărţi, desenele se suprapuneau, creând, în iuţeala filelor, iluzia mişcării.
Asemenea „kinetografe” se găseau la sfârşitul secolului XIX în buzunarele multora, cumpărate poate de la librăriile din Piteşti şi Câmpulung. Ele sunt acelea care au pregătit argeşenilor terenul pentru primirea cinematografului? Lumea aştepta marele eveniment despre care auzise. Mulţi exagerau. Considerau invenţia cinematografică, despre care acum se ştiau lucruri pozitive, o escrocherie, ceva din domeniul fantasticului, al iluziilor de bâlci.
Dar, de la prima proiecţie cinematografică publică din România (mai 1896), până la prima reprezentaţie „cinematografică” în oraşul Piteşti aveau să treacă mulţi ani. Abia prin 1905-1907 impresarii „Panoramei Eduard Braun” instalează un panou cu o pânză albă pe care, cu ajutorul curentului electric produs de un dinam pus în mişcare de o locomotivă ce consuma lemne, proiectau pelicule dintre cele mai simple ca: un grădinar care uda cu stropitoarea straturile de flori; un căţel lătrând; un şuvoi de apă curgând (copiii care priveau s-au speriat să nu-i înece – notează un martor ocular). De reţinut este faptul că se proiectau numai acţiuni simple, izolate şi nu filme cu o compoziţie mai complicată.