În condiţiile Unirii Principatelor Române din anul 1859, în rândul locuitorilor acestora a crescut interesul pentru răspândirea învăţăturii de carte. Odată cu dubla alegere, problema instrucţiei publice a fost ridicată la rangul uneia din cele mai importante chestiuni de stat1. În Mesajul din 6/18 decembrie, domnitorul se referă la generalizarea învăţământului şi eradicarea analfabetismului: Eu ţin numaidecât ca fiecare locuitor să ştie în curând a scrie şi ceti, pentru ca să profite pentru industrie sau în informările folositoare ce ar găsi în cărţi bune şi speciale2. Se caută astfel a se adapta învăţământul la nevoile societăţii. Domnul Unirii cerea ca învăţământul să fie la îndemâna tuturor claselor, căci în educaţia poporului, bine condusă, se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres şi de patriotism luminat. Pledând pentru dezvoltarea învăţământului, Alexandru Ioan Cuza cerea pragmatic: Administratori, finanţiari, agricultori, industriali, comerciali, eată oamenii de care avem mai smintită trebuinţă3. El era convins că fără oameni bine pregătiţi în toate sectoarele economiei şi în administraţie nu este posibil progresul societăţii, iar acest lucru presupunea un învăţământ modern.
Sub domnia lui Cuza, s-a acordat importanţă instrucţiei elementare, şcolilor practice, învăţământului pentru fete, ca şi celui de grad secundar şi superior. S-au înregistrat progrese notabile, atât în privinţa extinderii reţelei şcolare în mediul rural şi urban, dar şi a calităţii prin modificarea programei de învăţământ din Muntenia după cea din Moldova şi prin constituirea la 13/25 iulie 1862 a Consiliului Superior al Instrucţiunii Publice, în rândurile căruia au fost chemate personalităţile culturale cele mai de seamă, de la Petrache Poenaru la Mihail Kogălniceanu4.