Fără a se mai aştepta încheierea armistiţiului, imediat după 23 august 1944, s-a procedat la eliberarea si repatrierea prizonierilor străini internaţi în lagărele române. În conformitate cu articolul 5 al Convenţiei de Armistiţiu semnată la Moscova la 13 septembrie 1944, guvernul român a predat toţi prizonierii de război aflaţi în ţară, asigurându-le hrana potrivită, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală, conform cu cerinţele sanitare, cum şi mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în ţara lor proprie”1. La 23 august 1944 se aflau în lagărele din ţară, 59 856 de prizonieri ruşi, 1123 de prizonieri americani, şi 39 de prizonieri englezi2. O situaţie specială au avut cei 469 de militari italieni aflaţi pe teritoriul României după 8 septembrie 1943, când Italia a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite.
Existenţa în rândul trupelor germane, capturate după 23 august 1944, a unor persoane de diferite naţionalităţi (francezi, olandezi, sârbi, cehi, polonezi, iugoslavi etc.), a constituit obiectul unor legături şi contacte între autorităţile române şi reprezentanţele diplomatice a diferite state care doreau repatrierea acestor cetăţeni. Prezenţa acestor prizonieri în România după 23 august 1944, şi maniera în care statul român a procedat la repatrierea lor constituie obiectul prezentului studiu, dat fiind că statul român şi-a asumat anumite obligaţii referitoare la prizonieri, atât prin Convenţia de Armistiţiu, cât şi prin alte convenţii internaţionale.