O epocă culturală nouă
Problema centrală a educaţiei umane nu este educaţia individuală, ci „spiritul poporului” care transformă o colecţie de indivizi într-un popor unitar, capabil de cultură. Interesul pentru problemele învăţământului, ale culturii şi civilizaţiei s-a manifestat cu rigoare în guvernele României în perioada interbelică, respectiv în Ministerul Instrucţiunii Publice1. Această problemă nu a fost de un interes pur teoretic, ci s-a manifestat în legătură cu un anumit climat spiritual al perioadei anilor ’30, cu factorii care au determinat dezvoltarea culturală şi afirmarea originalităţii creatoare a poporului român, căutând şi afirmând „elementul de cultură naţională”.
Ne vom referi în această scurtă incursiune asupra învăţământului românesc în perioada deceniilor doi şi trei ale secolului al XX-lea, perioadă în care la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice s-au succedat mai mulţi miniştri2. Priorităţile activităţii ministerului erau trezirea sentimentului naţional şi patriotic şi încercarea de a crea o şcoală românească modernă, după principiile şcolilor occidentale.
Începând cu anul şcolar 1928-1929, în România s-au aplicat principiile şcolii active, prima şcoala care a beneficiat de binefacerile educaţiei moderne fiind şcoala primară din Gura Humorului. Învăţătorii perioadei interbelice se străduiau să dea sistemului de învăţământ românesc o înfăţişare conformă cu aspiraţiile ideale ale României Mari. Se dorea ieşirea din faza discuţiilor academice în care se afla sistemul românesc educaţional şi aplicarea principiilor şcolii active care formau de ani de zile obiectul principal al preocupărilor culturale din occident, în unele ţări luând chiar caracterul unei probleme de stat.