De parcă ar fi conectat, la un capăt, de viaţă, la altul vânturând neantul, firul devine simbolul trăiniciei şi al fragilităţii. „Firul Ariadnei nu-i o poveste bună numai pentru  labirint”, glosează Octavian Paler (M. S., p.67). Căci şi Ulise este ţinut strâns de odgonul nostalgiei pentru Itaca. Iar în pânza Penelopei se ţese, ca într-un hipertext, echivalentul domestic al peregrinărilor năierului prin ţinuturi străine.
Intensiunile semantice ale firului sunt multiple, legenda, sacră ori profană, e nelipsită de prezenţa firului vieţii. Firul Ariadnei nu are legătură cu uciderea Minotaurului, ci cu existenţa labirintului. Este firul regăsirii, al reîntâlnirii după ce s-a săvârşit experienţa dedalică. În poveştile copilăriei noastre firul regăsirii e rezultatul arderii, cenuşa – simbolul (ne)amintirii. Ea vine în urma unei combustii puternice. În ea mocneşte fapta care a fost. Nimic nu păstrează mai bine scânteia ce se poate aprinde decât cenuşa: cenuşa amintirilor. Labirintul nu e bun decât de părăsit, nu-ţi oferă decât pierzanie. De părăsit, dar după ce l-ai cunoscut. Îi smulgi povestea şi apoi îl părăseşti. Ca pe un adânc de mare ori vârf de munte. Ori ca pe o iubire furată. Pentru Tezeu Ariadna este un alt labirint, de care se teme de acum pentru că poartă asupra lui un excedent de iubire; un labirint care nu ascunde un monstru, ci făptura delicată a dragostei. Cine-l va mai struni în capcana acestuia, aşa cum este tele-ghidat Ulise de firul bătut cu spata de propria-i soţie?1) De ce atunci riscul sinucigaş de a-l cunoaşte? Răspunsul ar fi : pentru că există2).