Pigmalion

Aş vrea să discutăm afirmaţia: „Michelangelo a fost înrâurit de statuile sale  mai mult decât cei care-i lăudau geniul. Uneori opera poate chiar devora o biografie” (Octavian Paler, Mitologii subiective, p.23).
Se ajunge, prin excelenţa soartei, ca omul să se hrănească din viaţa lui ca din viaţa lumii. Noi zicem: am trăit o vară, o iarnă, o primăvară… Dar nu e chiar întocmai. Ele au venit peste noi, iar noi le-am trăit într-o mare de pasivitate, ca şi când n-ar fi ale noastre. Şi nici nu sunt ale noastre: noi cu ale noastre, ele cu ale lor. Convieţuim doar, precum sluga cu stăpânul, precum osânditul cu temniţa, ori câinele cu cuşca. Oricum, numai să trăim. Dar să ajungi să-ţi fii tu însuţi argument de viaţă, să-ţi dictezi anotimpurile iubirii, ale disperării, să-ţi clănţăne dinţii de frig în canicula verii, să strigi la „căţeluşa” cerului: ascunde-te! când ea nu există1), înseamnă să trăieşti viaţa din tine. Dacă – aşa cum se spune – grecii vor fi fost fericiţi, limpezi, senini, ce alt motiv va fi avut fericirea pentru ei decât arta, meşteşugul lor artistic? Oedip nu renunţă să se trăiască pe sine, să se cunoască fără uitare2) şi fără alibiuri justiţiare. Are dreptate Octavian Paler: pe Oedip nimeni nu-l condamnă. Dar daimonul lui este „neiertător” precum o piatră, precum sfinxul de la porţile Tebei, care nu l-ar fi iertat dacă răspunsul lui n-ar fi fost el însuşi. Socrate, de asemenea, răspunde cu el însuşi, nu cu o dialectică a prezervării vieţii care/căreia nu i-ar aparţine: dacă ar evada – aşa cum hotărâseră discipolii – el ar trăi printre străini, departe de sine însuşi, legile din el, daimonul propriu l-ar sugruma, încât cucuta nici nu e atât de amară. Nici întunericul din orbitele condamnate la ne-lumină ale lui Oedip nu e lipsit de vedere: pe firul lui, ca pe o dâră de cenuşă, Oedip dezghioacă sâmburele adevărului, îl scoate din uitare, rememorându-se pe sine însuţi.