Oedip şi Socrate se regăsesc în fidelitatea răspunsului dat. Iată-l pe Oedip, „erou în stare să suporte adevărul şi să lupte pentru el şi atunci când acesta înseamnă  distrugerea sa. Destinul care împinge înainte ancheta  din tragedia lui Sofocle este tocmai voinţa sa inflexibilă de a şti adevărul. Un ipocrit ar fi continuat să fie până la moarte regele Tebei şi soţ incestuos” (Mitologii subiective,  p.18). Nici răspunsul filosofului nu-şi modifică traiectul. Mobilul tragediei lui Socrate este inflexibilitatea mărturisirii adevărului. Puţină, foarte puţină ipocrizie i-ar fi fost suficientă pentru a evita sfârşitul. Poporul l-ar fi înţeles1); poporul dovedeşte o remarcabilă capacitate  de înţelegere atunci când vede cum acuzatul îşi frânge orgoliul, umilindu-se. Două sunt instanţele care nu admit diversitatea  de opinie: tiranul şi poporul. Socrate îşi revendică dreptul binemeritat: în loc de pedeapsa cu moartea, hrănirea în Pritaneu – recompensă pentru cei care aduseseră servicii incontestabile cetăţii. Dar poporul e maestru în întreţinerea unor forme de prostituare mai curând decât de demnitate a persoanei. Poporul se învăţase să recunoască în Socrate omul umil, sărăcăcios îmbrăcat, desculţ, întreţinându-se cu orice meseriaş2) într-un limbaj de „umilitate hristică” (Gabriel Liiceanu); iar dacă, din când în când, „tăunul” îi mai dăruia şi spectacolul deriziunii vreunui „mandarin” al puterii dovedit că nu ştie ceea ce crede că ştie, atunci îi oferă sufragiul cu dărnicie. Dar când, din orgoliul nebănuit al filosofului (pretenţia de a fi hrănit în Pritaneu ca unul căruia zeii i-au încredinţat misiunea descoperirii adevărului), înţelege că mersul lui desculţ poartă înţelesuri anteice, ori că umilinţa cuvintelor acestuia revendică aristocraţia  gândului, se simte trădat în amorul propriu.