Oedip şi sfinx deopotrivă

Cine altul decât Socrate ar putea îngemăna, sub acelaşi nume, atributele interogaţiei şi răspunsului? Sfinxul îşi alege victimele dintre cei ce îşi cer dreptul de a intra în cetate, el străjuind porţile Tebei, în timp ce „victimele” lui Socrate sunt chiar atenienii. Zeii înşişi vor fi trecuţi prin întrebare. Prin faţa sfinxului – sfinx se vor fi perindat mulţi zei (aveau liberă trecere, dar cu ce greutate şi cu ce consecinţe a trecut un om…), în timp ce daimonion-ul lui Socrate ridică un semn de întrebare în calea zeilor, fapt care va fi invocat de judecători spre condamnare: „Socrate se face vinovat de a nu cinsti zeii pe care-i cinsteşte cetatea şi de a introduce divinităţi noi” (Diogene Laerţiu, II, 40). Condamnarea lui Socrate a fost momentul de cecitate al cetăţii pe care filosoful o iubise, respectându-i legile mai presus de propria-i viaţă. „Tribunalul” Atenei are o înţelegere limitată a întrebărilor „sfinxului uman”, el percepe doar hărţuiala tăunului1), pe care o resimte drept agresivitate şi de care vrea să scape. Dar Atena nu are curajul Romei să recunoască prezenţa incomodă a filosofului şi să respingă inconvenientul noii gândiri2). Neînţelegerea Atenei e similară aceleia a tiranului Creon: se condamnă ceea ce, într-o ordine a libertăţii şi dreptăţii, s-ar cuveni cinstit. De aici adâncirea în hýbris şi tragedie3), respectiv accentuarea crizei4) în spiritualitatea greacă. Altfel spus, Atena, „nemaiîndurând aceste întrebări şi neavând îndrăzneala să răspundă până la capăt, a pus la cale o crimă. Dar niciodată crimele n-au putut ţine locul unor răspunsuri” (Octavian Paler, Mitologii subiective, p.3). Deşi Socrate este cunoscut în mod esenţial prin discipolii săi Platon – filosof idealist şi Xenofon – general şi istoric, din gândirea şi felul lui de viaţă s-au revendicat de asemenea şcoala cinică, prin Antistene, hedonismul lui Aristip din Cirene, ori şcoala eristică fondată de Euclid din Megara.
Întrebările acestea – pretinde Socrate – nu-i aparţin, ele vin de undeva prin cordoanele ombilicale ale adevărului căruia fiul moaşei Fainarete îi dă viaţă şi-l scoate la lumină. Adevărul nu se cade a fi obnubilat, nici denaturat prin sofistică. Prin el însuşi filosoful nu poate naşte adevărul, el doar îl moşeşte; Socrate moşteneşte de la mama sa meşteşugul moşitului: téchne maieutiké. „Socrate propune îndrăzneala de a ieşi în faţa sfinxului şi fidelitatea faţă de răspunsul dat” (Mitologii subiective, p.10). Strădania lui este să înţeleagă cu adevărat  răspunsul  lui Oedip, să definească fiinţa umană în coordonatele ei existenţiale: curaj, pietate, cumpătare, dreptate. Uneori dialogurile de tinereţe nu ajung la niciun rezultat, ele devenind aporetice. Rămâne însă exerciţiul gândirii. Socrate ambiţionează să scoată din noi performeri ai cunoaşterii: „Sunt la o vârstă când cunosc, poate, toate consecinţele la care face aluzie răspunsul lui Oedip”, spune Octavian Paler (ibidem, p.94). Filosoful îşi dă seama că răspunsul pe care îl solicită aínigma sfinxului e mult mai amplu decât praştia lui David, la el se ajunge (dacă se ajunge!) prin asceză şi ascultare atentă a sinelui. Se cuvine domolit mai întâi sfinxişorul din lăuntrul fiinţei proprii, aşa cum recomandă zeul: Cunoaşte-te pe tine însuţi!