Instinctul uman dă seamă nu numai de apetitul galactic al fătului nou-născut, ci şi de propensiunea acestuia pentru Absolut. Dacă lucrurile se văd unilateral, neajunsul stă în nivelul de percepţie; probabil că din Olimp ori de pe înălţimea Taborului perspectiva se schimbă în favoarea chemării divine. „Muntele înseamnă o nevoie de transparenţă. Memoria îşi pierde din greutate, fără să dispară, şi aripile pline de pământ nu mai dor”, predică în favoarea muntelui Octavian Paler (Mitologii subiective, p.101). Răspunsul pe care îl dă fiinţa celor două apelări naturale deschide timpul sub dublu aspect: chronos – măsură a trecătorului şi aion – eternitatea. Cel dintâi implică răgazul dintre chemarea divină şi răspunsul fiinţei. Este momentul de criză în sensul etimologic al termenului: krisis, în limba greacă, „acţiunea de a alege, de a distinge; decizie, judecată”; kritikós, – „capabil de a judeca, de a distinge”. Aici, într-un timp ce se mistuie lacom pe sine însuşi pe ore şi minute, se adună speranţa şi deznădejdea, afirmarea ori respingerea, lumina şi umbra şi toate tribulaţiile fiinţei în căutarea sensului vieţii – succedaneu  difuz al laptelui din pruncie. Este un timp al lui vivere şi philosophari; pentru că aici, printre căutătorii unui ţărm al certitudinii, aflăm omul de rând, dar şi filosoful – iubitor de înţelepciune, nu însă înţelept.
Vezi, în acest sens, Pierre Hadot, Ce este filosofia antică, vezi şi Lactanţiu, Instituţiile divine, cap III. Şi, mai presus de toate, vezi-te pe tine, „animal de glorie” (id est filosof, apud Tertullian), candidat la o înţelepciune veşnic promisă şi amânată. Este timpul povestirii, tălmăcirii şi răstălmăcirii: victorioşii devin învinşi, damnaţii – corifei ai libertăţii. Dacă şi pietrele au soarta lor (Habet sua fata saxa), încât, „cu exact aceeaşi piatră, dar într-o altă ordine, se poate clădi un palat de Renaştere sau o închisoare” (ibidem, p.144), cu atât mai mult oamenii: „Victoria lui Oedip poartă în ea sâmburele înfrângerii; vanitatea de a fi înlăturat toate întrebările posibile odată cu stârvul sfinxului prăbuşit în prăpastie îl duce pe tronul Tebei şi la incest” (p.15).
Grosso modo, acestea despre chronos. Cât despre aion, extrem de puţine, el fiind dincolo. În copilăria noastră, dincolo însemna camera cea bună; aici nu se intra decât printr-un ceremonial al lustraţiei (descălţatul ori spălatul tălpilor), de care noi, copiii, eram sincer pătrunşi. Dincolo era locul rezervat celui aşteptat în credinţă să sosească din clipă în clipă. Preşuri curate, patul plin de perne, icoana însemnată (icoana care dădea semne precum – aveam să aflu mai târziu – oracolul despre care Heraclit spunea: „Oracolul din Delfi nici nu spune, nici nu ascunde; el dă semne), masa acoperită cu faţă de masă de borangic, scaune cu spătar…
Intră, Doamne! (Pe atunci Dumnezeu şi Sfântul Petru obişnuiau să mai descindă printre muritori).