Blocul de marmură în care stă închisă Amalthea e carcera, labirintul. Talentul lui Pygmalion, însufleţit de iubire – firul Ariadnei. În indiferenţă, talentul ar fi descoperit în blocul de piatră cel mult o statuie frumoasă, dar rece şi impersonală; împătimit după viaţă, va afla o fiinţă vie. Talentul e raţiunea pietrei, iubirea – raţiunea talentului, viaţa – raţiunea iubirii. Între piatră şi viaţă – firul Ariadnei. Pe firul acesta – dalta lui Pygmalion.
„El (Pygmalion) ne declară astfel cu pasiune că încrederea grecilor în sculptură mergea până acolo încât o socoteau capabilă mai mult decât să imite viaţa; s-o înlocuiască” (Octavian Paler, Mitologii subiective, p.164).
Aceasta este încrederea  grecilor, credinţa lor. Dar a artistului, a celui înzestrat cu talent, dăruit cu geniul creaţiei, care este? Ştie el că „omul de geniu e jertfa omului comun”? Că de opera sa are a se bucura, în părţi deloc egale, nu neapărat el, ci cu precădere celălalt? Are el dreptul să-şi aproprieze – şi, astfel, să ţină lumina sub obroc –, să-şi întindă aripile protectoare asupra a ceea ce a zămislit, asupra poemei sale? Dar cu acordul acesteia, cum rămâne?
Şi în planul idealităţii proiectul lui Pygmalion şchioapătă. Fiind un demiurg, el îşi arogă prerogativele veşniciei, el creează un prototip aparţinând formelor perfecte, ideale, eide-lor lui Platon. Pygmalion iniţiază un proces de fuzionare a două lumi, mundus sensibilis şi mundus intelligibilis; lăudabil proiect, cutezător, dar ofensator la porţile celor două lumi: zeul, privind în jos cu invidie, se vede deposedat de privilegiul divin, iar omul, politikos cu măsură, cârteşte şi el cu privirea agăţată de frumuseţea de dincolo.