Labirintice

Şi savantul latin Pliniu cel Bătrân este un Icar ori Oedip1. Acesta din urmă îşi clamează vina: sunt vinovat, dar fără de voie; vreau să merg pe firul vinovăţiei mele până la capăt ca să-i despic resorturile intime, cunoscându-le, să mă mântuiesc pe mine şi pe cei ce vor veni. Nici Icar nu e departe de aceste cuvinte. Acesta e şi mesajul lui Pliniu: n-am reuşit decât să sporesc cenuşa aprigă a Vezuviuilui cu propria-mi cenuşă2, dar nu puteam să stau de o parte, la intrarea în labirintul de foc şi să-i construiesc o logică rece; ar fi fost un fel de a-i întoarce spatele. Vezuviul e viaţa cu doza ei de iraţional, un labirint incandescent. Dacă vrei să-l cunoşti – are dreptate Niestzsche – fă-ţi casă pe Vezuviu3, asumă-ţi curajul locuirii lui, nu-l pustii, turist comod de super-fil, cocoţat în gondola sublimă. Vezuviul e un labirint în viaţă, doar aţipit. El „colcăie de întrebări neformulate …un alt chip al Sfinxului” (O.P., op. cit., p. 34). Iar Pliniu, în consecinţă, ipostaza romană a realităţii mitice numite Oedip, cu deosebirea că Sfinxul savantului e mai uman: el nu se prăbuşeşte in hău, lăsându-şi interpretul pradă consecinţelor propriului răspuns, ci împietreşte împreună cu acesta în strânsoarea fierbinte a îmbrăţişării4.