Disputa armelor

Moto: „Orice formă de înnoire este o formă de fidelitate” (Nietzsche)

Scientia inflat, caritas aedificat, „ştiinţa umflă, iubirea zideşte”, spune una dintre frumoasele scrisori sosite din Antichitatea creştină fiinţei umane. Romanii constataseră: omne simile claudicat, „orice comparaţie şchioapătă”; deficitul de comparaţie în adagiul paulinian constă în sfera de cuprindere a termenilor: iubirea implică în mod necesar cunoaşterea, ştiinţa, dar ştiinţa se poate întâmpla şi în afara iubirii. Enunţul pretinde nuanţare: pentru creştin cunoaşterea este intrinsecă iubirii, în timp ce gândirea profană face din suspiciune (Gaston Bachelard) mediul favorabil cunoaşterii ştiinţifice. În creştinism se ajunge la echivalenţa termenilor: realitatea, de necuprins în imanenţa ei concretă, impregnată fiind de iubire, cunoaşterea devine un act de autoreflectare. Evident că nu despre o cunoaştere condiţionată strict ştiinţific, normată şi normativă, este vorba, ci mai degrabă de o cunoaştere empatică, echivalentă înţelegerii generoase.
Războiul cu Troia s-a încheiat, dar proliferează „diferendele” post homerice. Vor fi prăzi de împărţit, orgolii de temperat, se vor deschide aşadar fronturi de luptă diverse. Călcâiul lui Ahile se dovedise vulnerabil într-un duel extrem de nedrept (un călcâi, atât a lipsit nemuririi atletului lui Homer şi a fost deajuns).  De pe urma eroului rămânea un concept – prietenia1) şi propria-i armură. Epopeile Iliada şi Odiseea guvernează şi ele o literatură consecventă preocupată de destinul personajelor homerice2). Din Ciclul epic post-homeric face parte şi Mica Iliadă care deschide „judecata armelor”: pretendenţi la obţinerea armurii lui Ahile sunt Aiax, etalon al războinicului împătimit, şi ingeniosul (polýmetis – „foarte prudentul”) Ulise, iar arbitru în acest conflict – zeiţa Atena. Cititorul Iliadei nu are argumente care să-i permită a întrevedea un agon Aiax-Ulise. În timp însă mentalitatea excelenţei războinicului păleşte, evidenţiindu-se realitatea inteligenţei politropice3). Ciclul epic post-homeric presupune o reconsiderare a „instituţiei” eroilor, judecata armelor prelevând criterii evaluative noi: Tribunalul (Atena) îl va numi învingător – surprinzătoare răsturnare de valori – pe Ulise.