Din portofoliul bogat al comparaţiei la care incită paradigma socratică, cartea lui Octavian Paler (Mitologii subiective) marchează o absenţă: Iov. Pariul, aici, poartă asupra credinţei. Satana e convins că numai condiţia lui prosperă îl păstrează pe Iov într-o stare  mai mult de dependenţă faţă de Dumnezeu decât în credinţă inflexibilă: „Dar Satana a răspuns Domnului şi a zis: «Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ceea ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge–Te de tot ceea ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!»” (Cartea lui Iov, I, 9-11). Răspunsul lui Iov la cea dintâi spoliere divină este atât de asemănător celui socratic în faţa sentinţei fatale: „«Gol am ieşit din pântecele mamei mele, şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!»” (I, 21), spune Iov; „De ce vă întristaţi? Voi nu ştiţi că, din ziua când m-am născut, natura m-a condamnat la moarte?”, îşi îmbărbătează discipolii înţeleptul. Notăm că ambele sentinţe sunt nedrepte. Dar pe Dumnezeu cine-l judecă? Şi totuşi, Iov solicită o întrevedere,  faţă către faţă, cu Domnul: „«Eu vreau să vorbesc cu Cel Atotputernic, vreau să-mi apăr pricina înaintea lui Dumnezeu»”(XIII, 3). Înverşunarea pe care Iov o arată celor ce-l „anchetează” răspunde ironiei socratice greu de suportat de către omul obişnuit cu jumătăţile de măsură, cu starea de a fi  căldicel: „«Căci voi sunteţi nişte născocitori ai minciunii, sunteţi cu toţii nişte doctori neputincioşi! Ce bine ar fi fost dacă aţi fi tăcut! Câtă înţelepciune ar fi fost din partea voastră!»”1) (XIII, 4-5).