Toate s-au petrecut demult…
…într-o vreme când vocile radioului naţional iluminau coridoarele fiinţei mele. Aureolate erau dimineţile şi zilele interminabile. Fiecare zbura cum putea, fiecare locuia într-o altfel de tăcere, încercând să se salveze din beznă. Cu ochii pe ferestre, cu muzica învârtindu-se în dezordine, prinzând rădăcini într-o noapte de duminică ,,la capătul lumii’’, ori dansând pe ziduri într-o risipă de măsuri.
Ce minunăţie!… Voci de mesteacăn haşurau liniştea, cufundându-mă într-un abis de blândeţe. Spaţiul se mărea, ciuguleam boabele unei mici petreceri clandestine, sub nasul şefilor mei, în ceaţa groasă a pălăvrăgelii lor, învârtind butonul de volum la o intensitate maximă când auzeam ,,The loner’’ cu Gary Moore. Şi aerul din jur zbârnâia.
Cui să-i povestesc despre toate acestea? Despre vocea liliachie a doamnelor, despre vocea cu zâmbet a bărbatului, ca momentul de dinaintea ploii, fără greutate, despre intimităţile insomniilor mele şi despre siguranţa că timpul nu trece degeaba şi tot ceea ce aud se depozitează undeva şi acolo am să aprind lămpile, stăpână pe ascunzătoarea mea din Berthelot/Nuferilor 60-64, tresărind la fiecare sunet prelung ca la o bătaie de pendulă.
Şi duminicile, şi ploile, şi extravaganţele mele, şi cuvintele care nu se mai rostesc astăzi, şi zâmbetul ,,avant tout chose’’… Toate s-au petrecut demult, pe vremea când ne interesa ora exactă iar radioul ne îngăduia să trăim întinşi alături de ţărmul său. Era vremea când ne imaginam că nu vom muri niciodată. Câtă normalitate! Radioul cu altarele nopţilor sale, cu după-amiezile politonale, cu emoţiile sale limpezi, cu lumina vocilor şi întreaga sa aristocraţie îmbrăţişându-mi definitiv biografia. Un ,,patio’’ secret al memoriei mele alcătuit din cele mai frumoase nume: Doina Caramzulescu, Ana Maria Zaharescu, Mihai Cosmin Popescu, Gabriela Scraba, Anca Romeci, Paul Grigoriu, Liliana Dumitru, şi Oltea, şi Saşa şi mai ales Iosif Sava.
În această seară de mai, în respiraţia bujorilor şi a liliacului, primiţi adânca mea plecăciune!…
…într-o vreme când vocile radioului naţional iluminau coridoarele fiinţei mele. Aureolate erau dimineţile şi zilele interminabile. Fiecare zbura cum putea, fiecare locuia într-o altfel de tăcere, încercând să se salveze din beznă. Cu ochii pe ferestre, cu muzica învârtindu-se în dezordine, prinzând rădăcini într-o noapte de duminică ,,la capătul lumii’’, ori dansând pe ziduri într-o risipă de măsuri.
Ce minunăţie!… Voci de mesteacăn haşurau liniştea, cufundându-mă într-un abis de blândeţe. Spaţiul se mărea, ciuguleam boabele unei mici petreceri clandestine, sub nasul şefilor mei, în ceaţa groasă a pălăvrăgelii lor, învârtind butonul de volum la o intensitate maximă când auzeam ,,The loner’’ cu Gary Moore. Şi aerul din jur zbârnâia.
Cui să-i povestesc despre toate acestea? Despre vocea liliachie a doamnelor, despre vocea cu zâmbet a bărbatului, ca momentul de dinaintea ploii, fără greutate, despre intimităţile insomniilor mele şi despre siguranţa că timpul nu trece degeaba şi tot ceea ce aud se depozitează undeva şi acolo am să aprind lămpile, stăpână pe ascunzătoarea mea din Berthelot/Nuferilor 60-64, tresărind la fiecare sunet prelung ca la o bătaie de pendulă.
Şi duminicile, şi ploile, şi extravaganţele mele, şi cuvintele care nu se mai rostesc astăzi, şi zâmbetul ,,avant tout chose’’… Toate s-au petrecut demult, pe vremea când ne interesa ora exactă iar radioul ne îngăduia să trăim întinşi alături de ţărmul său. Era vremea când ne imaginam că nu vom muri niciodată. Câtă normalitate! Radioul cu altarele nopţilor sale, cu după-amiezile politonale, cu emoţiile sale limpezi, cu lumina vocilor şi întreaga sa aristocraţie îmbrăţişându-mi definitiv biografia. Un ,,patio’’ secret al memoriei mele alcătuit din cele mai frumoase nume: Doina Caramzulescu, Ana Maria Zaharescu, Mihai Cosmin Popescu, Gabriela Scraba, Anca Romeci, Paul Grigoriu, Liliana Dumitru, şi Oltea, şi Saşa şi mai ales Iosif Sava.
În această seară de mai, în respiraţia bujorilor şi a liliacului, primiţi adânca mea plecăciune!…