…prea tare în jurul meu, m-aş întoarce într-o narcisă cu nervuri liliachii şi reci să întocmesc harta tăcerii păstrate în jurul libertăţilor mele absolute. O hartă cu locuri secrete şi desene eterice plutind ca fumul alb, primăvara, peste misterul lor răcoros. Un ,,gust’’ pe care-l ştiu dintotdeauna şi care mă împresoară când încurajator, când cu un continuu sentiment de vinovăţie. Ca o concluzie boantă, pluteşte senzaţia unei greşeli urmată de topirea ei imediată în alcoolurile tari ale bucuriei interioare brusc instalată. Aş spune, şi nu aş spune, aş merge pe instinct, sau aş lăsa să intre, în tăcerile mele, doar o lumină dungată prin care privitorii să poată recepta imprecis mesajul, un fel de pantomimă excesiv complicată, un dans în cadrul uşii, în umbra scurtă a unui sfert de emoţie. Şi dacă drumul către celălalt se luminează şi semnele întrebărilor mele bătrâne şi aproape sălbatice s-ar putea plia firesc pe nostalgiile lui, aş aluneca încurajator, într-o articulare de zile mari, într-unul din rarele momente în care aş putea scoate la lumină argumentele ,,adevărurilor’’ mele. Rezervele de surpriză, poate neconvingătoare, ori exagerate şi nepotrivite, retrase în tăceri, ar avea, dintr-o dată, profunzimi neaşteptate. Mirosul timpului meu ar deveni preferinţa şi simpatia celui care ar fi dispus să dezvăluie propriile ascunzişuri ca pe o rană frumoasă, protejată doar de ,,drumul înapoi’’, atât de greu de parcurs. Ce frig se lasă în noi când ţinem ascunse comorile, oamenii şi lucrurile pe care le iubim cu adevărat! Nu-mi amintesc să fi vorbit cu cineva în ultimii zece ani despre tabloul lui Pissaro, ,,Noapte în Montmartre’’, să fi spus cuiva câtă disperare am simţit într-o sală de cinema bucureşteană, aproape goală, vizionând, ca pe un drum fără ieşire, splendidul film al lui Lucian Pintilie, ,,O vară de neuitat’’, în chiar anul premierei şi cât de minunată era Kristin Scott Thomas. Caut în pasta groasă a depozitelor afective şi-mi dau seama cât m-aş ruşina să pomenesc cuiva despre muzica yé yé, despre Vartan, Polnareff, France Gall, ,,poupée de cire, poupée de son’’ şi despre atât de preţioasa revistă a adolescenţei mele, ,,Salut les copains’’.
Şi totuşi, într-una din serile acestui martie confuz, aşa… ca în pauza dintre tic-tac-uri, un prieten ,,insular’’, cu care mă întâlnesc întotdeauna în mijlocul unui miracol, a pomenit, într-o şoaptă a instinctului, un nume ca un arătător îndreptat spre ungherul de pâslă al memoriei mele: Titiana Mihali. Iată obrazul palid al unei oglinzi cândva curate şi strălucitoare! Iată o singurătate de vioară! Un semnal ca un pretext de desţelenire al propriilor albume sufleteşti închise ermetic la periferia oboselilor noastre.