… şi un anotimp ce părea că nu se mai sfârşeşte a încetat brusc să mai respire. Am nevoie de un altul, mai transparent, mai uşor, ca o aripă străvezie, care să mă lase să-i văd curgerea. Înainte ca primul mugur să se deschidă, înmugurirea se petrece în inimă. O primă mângâiere a luminii. În adâncul amintirilor mele se răzvrătesc nişte doruri.
O pajişte cu trifoi alb. Clipocit de ape – probabil însăşi fericirea în chenarele ei îndepărtate. Şi ruşinea mea de-a recunoaşte, astăzi, că nimic nu mai este senin ca-n timpul celeilalte vieţi cuprinse între fluierătura distrată a unui copil, cu toate înţelesurile ei, şi corul sunetelor ca de sfârşit de lume –  ce aduna laolaltă spaime, freamăt şi balans, geamuri zgâlţâite – o furtună în miez fierbinte de vară, pornită din plămânii uriaşi ai morii de apă, un fel de cetate zgomotoasă, ameninţătoare, de care mă apropiam cu teamă, nedorind să fiu nimic altceva decât un spectator în spaţiul acela albăstrui, brăzdat de dungi de lumină. Păstrez senzaţia uneia dintre cele mai mari şi mai curate respiraţii. Nu-mi amintesc cu claritate ce fel de personaje apăreau pe acea scenă reală, într-o agitaţie întunecoasă, sub o ploaie galbenă de mălai crud. Nu mai simţeam mişcarea din jur. Ajutorul de morar mă lăsa câteva clipe să ating cu mâna, la ieşirea din jgheab, pulberea caldă, alunecarea ei luminoasă, curăţenia ei perfectă.
Încolăcit undeva în creierul meu fizic, venit parcă din străfundurile pământului, odihneşte şi acum mirosul dulce şi umed al boabelor de porumb strivite de pietrele uriaşe.
Viaţa morii mele a încetat după ce, cu multă amărăciune, a trebuit să despic apele altor lumi. Astăzi, drumul morii nu mai duce nicăieri. Se înfundă într-o întindere ofilită, indiferentă la anotimpuri. O parte din mine încă se rostogoleşte în vâltorile râului de sub roata cea mare. Lângă pâlcurile de sălcii şi răchite.
Nimic nu durează. Doar viaţa emoţiilor mele de-acum, de o limpezime insuportabilă.

O legătură de rudenie: „Mi-au dărâmat moara (…). Moara mea personală din Mendebilul şi din Orbitor şi din atâtea poeme.” (Zen – M. Cărtărescu)