În faţă este sărbătoarea: cupola cerului albastru peste biserica dalbă, în prima duminică din noul ianuarie. Strălucire şi o linişte imaculată survolând zăpada cea mai fină şi mai foşnitoare pe care am văzut-o vreodată.
Ca un pui auriu cu piuitul subţire, speranţa mea leagă seara de dimineaţă, chiciura de stratul cu flori, umbra de lumină şi tot aşa… câte o bucată din mine cu abia dobândita supunere.
Las în urmă, cu mare ruşine, osteneala suferinţelor de tot felul. Primul meu gând, ca un bănuţ nou, licăre atât de aproape de făpturile din nor şi din fum albăstriu, cu ochii lor blânzi şi mâinile parfumate de miresme adânci, scăpate din manşete de argint.
Sunt un sunet înfundat în omătul covoarelor groase, în plin ianuarie, într-o legănare subţire ca a mesteacănului din curte, într-o culoare multiplicată de vitraliile minţii şi ale speranţelor mele. Sunt în biserica dalbă a enoriei care mă primeşte. Mi se oferă o altă viaţă, ca un torent al primelor zăpezi topite pe străzi înguste. Mi se oferă un altfel de Crăciun şi un An Nou uluitor. Şi sufletul meu pipăie întunericul şi aprinde lumina. Şi mă minunez că ochii mei nu s-au obosit de atâta frumuseţe şi că limba mea e de zahăr, iar privirea stă agăţată de stelele policandrului. Valuri mărunte de căldură se împrăştie printre oameni şi-o bucurie, potrivită cu bucuria mea, se rotunjeşte ca o pasăre care-şi găseşte copacul.
Cerul şi pământul – o colivie încăpătoare în braţele Domnului.
Cea mai alb-argintie biserică a oraşului meu calcă valurile de zăpadă ale iernii celui de-al 103-lea an al ei. Sfânta Vineri îşi adună tenace mulţimea duminicilor şi a sărbătorilor. Ce-i pot spune mai mult unei biserici de vârsta bunicii mele paterne, plecată la ceruri în urmă cu patruzeci de ani, decât că scriu, astăzi, cu mâna mea şi a străbunelor mele, un sfânt acatist de mulţumire pentru clipele noastre de strălucire?… Numai aşa îmi voi găsi pacea şi îndrăznesc să cred că voi prinde un alt contur, în plină iarnă, dincolo de limitele cunoscute de mine, cu o nouă dorire…
Ianuarie 2011