Scriu în mijlocul unei zile de ianuarie, în îmbrăţişarea ninsorii cu perii ei albi plutind dincolo de fereastră. Lumea mi se pare mai clară pe drumul larg, care vine din toate părţile. Ninge curat, cu toate zăpezile iubite sau imaginate de Oana, Oana Pellea, căci despre ea vreau să scriu după ce, acum câteva clipe, am închis coperta roşie a Jurnalului* ei.
O aripă roşie în întâmpinarea zăpezii…
O pereche de ochi lucind de lacrimi şi de bucurie în acelaşi timp. Aşa o văd eu pe Oana. Oana Daiana Pellea.
Aş ascunde-o acum, aş ţine-o numai pentru mine până când m-aş lumina şi m-aş încălzi lângă lacrima ei, apoi aş arăta-o câte puţin celor pe care-i iubesc. Cu greu mă îndur s-o povestesc cu totul. Aşa mi se întâmplă ori de câte ori întâlnesc oameni ca-n visele mele.
Am citit Jurnalul înghiţindu-l de-a dreptul, cu o bucurie pe care nu am mai trăit-o de mult timp, topindu-mă de drag lângă o minte atât de curată, lângă o fiinţă care, cu inteligenţă şi bună credinţă, „te lasă să-i vezi îngerul”.
Demult, într-o primăvară cu febră şi soare palid, la Piteşti, am ratat dureros (uite că părerea mea de rău rezistă, în ciuda trecerii anilor…) piesa de teatru Câinele grădinarului, una din puţinele ocazii în care aş fi putut s-o văd pe Oana Pellea. Îmi amintesc un disconfort sufletesc prelung şi o neîmpăcare cu mine, ca şi cum aş fi scăpat pe jos ceva preţios.
În urmă cu câţiva ani, s-a întâmplat s-o văd la televizor, prietenoasă, melancolică, îmbrăcată în alb şi negru, interpretând dumnezeieşte „Îngerul cu o carte în mâini”, îngerul lui Nichita Stănescu. În clipa aceea, nimic nu mi s-a părut mai frumos. Cuvintele păreau tivite cu lumină, rotitoare şi fierbinţi. Îngerul plutea ca într-un film viu, în dreptul ochilor ei luminoşi.
Oana este un om frumos şi uşor precum îngerul cu cartea în mâini. Un nor văratic plutind prin vieţile celor care ştiu să o vadă, o inimă şi o minte iubitoare de Dumnezeu şi de sfinţi în ferecătură:
„Feţe de icoane de argint, fără sfinţi. Au rămas doar carcasele de argint. Lemnul îndumnezeit de chipuri de sfinţi a dispărut. Cumpăr din Pantelimon faţete de icoane de argint fără sfinţi. Spaţiul gol îmi îngăduie să înghesui acolo toată credinţa mea.”
„Copilul în braţele preotului cu har… după botez, în drumul spre altar… Ochii copilului spre toţi ochii de sfinţi care-l priveau din bolta bisericii. Îmi dau seama că toţi am văzut această imagine şi toţi am uitat-o. O horă de sfinţi, un cer de sfinţi cu Iisus cu tot, care se uită la noi…”
Şi peste tot, îngerul melancolic: un porumbel la geam, un cal roib într-o pădure, Dodo delicată şi bună, un copil botezat la Stavropoleos, liliacul din curte năvălind nebun, cu mirosul lui, prin geamurile deschise, Mozart, Amza, Mihalkov, Cohen, Maica Teodora şi din nou Dodo purtând pe umăr o aripă mare, albă şi uşoară.
Poezia unei confesiuni care smereşte şi se smereşte.
29 ianuarie 2012
(* Oana Pellea, Jurnal – Humanitas, 2009)