Despre ciocănei, paraschivi şi barbulici

„Statul român îşi va recăpăta credibilitatea şi va putea să devină un adevărat stat de drept numai când îşi va recunoaşte greşelile şi îşi va repara nedreptăţile. Nu cred că putem construi ceva trainic până când nu depăşim confuzia vinovată între victime şi călăi, între eroi şi profitori, între cei cinstiţi şi cei necinstiţi”. 

 

Prin 1978, primul meu dascăl într-ale poeziei, Ion Cincă, publică prima şi ultima sa carte de poezie antumă – Umbră pentru copaci. Cartea are parte de o critică de întâmpinare destul de convenţională, deşi ar fi meritat mai mult.  La vremea aceea, profesorul avea terminate în manuscris mai multe cărţi de poezie. Poziţia sa în Cenaclul literar Liviu Rebreanu se consolidează şi mai mult după apariţia cărţii. Cu toate acestea,  Ion Cincă nu mai este văzut multă vreme la şedinţele Cenaclului Liviu Rebreanu. Ştiam că  lucra şi la un roman-surpriză, după cum îmi spusese cu doi ani în urmă, dar din care nu-mi citise încă. Intrigat de prelungita absenţă a bunului meu profesor, îi fac acestuia o vizită la şcoală. Mă primeşte cu aceeaşi căldură, îmi face o cafea şi îmi spune că pot fuma şi o ţigaretă. Profesorul  scoate din buzunarul de la piept al hainei mai multe hârtii împăturite. Le desface şi mi le întinde. Erau patru coli A4, scrise mărunt. Ezit să citesc, mă simt stingherit de  faptul că  Profesorul meu are atât de multă încredere încât îmi pune la dispoziţie să citesc ceva legat de intimitatea lui. „Citeşte, Aurele”, mă îndeamnă. Citesc: „Numitul Cincă Ion, profesor de atelier mecanic la Grupul Şcolar de Chimie din Piteşti, frecventează Cenaclul literar Liviu Rebreanu. Vă aduc la cunoştinţă că are o atitudine critică duşmănoasă faţă de creaţiile literare cu subiect patriotic, angajat, îi descurajează brutal  pe aceia care închină lucrările lor Partidului Comunist Român. Fiindu-mi bun prieten, cu prilejul unei vizite la domiciliu, numitul Cincă Ion  mi-a citit dintr-un roman la care scrie, şi  care are ca teme vremea stalinismului, pseudo-naţionalismul Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, deziluziile trăite de foarte mulţi cetăţeni ai României, mai ales intelectuali,  după 1971, anul «Tezelor de la Mangalia»”. Subliniez că exprimarea aparţine sus-numitului, nu mie. Personal consider că individul este periculos pentru Orânduirea noastră de Partid şi de Stat. De asemenea, Cincă Ion şi-a adus în cenaclu şi doi foşti elevi, pe Sibiceanu Aurel şi pe Buicea Tudor. Aceştia, talente promiţătoare de altfel,  îl secondează şi sunt total sub influenţa nefastă a fostului lor profesor”. Citesc şi celelalte trei pagini şi rămân cu ochii în gol. Profesorul mă trezeşte din uluială: „Sunt scrise de doi membrii ai cenaclului, Aurele, buni prieteni ai mei, şi înmânate unui ofiţer de securitate care mi-a fost coleg de liceu. Din fericire, pentru el şi pentru mine, acesta a rămas un om adevărat şi nu mi-a deschis un dosar. Mă tem că nenorociţii m-au reclamat şi la conducerea şcolii, altfel nu-mi explic răceala acesteia faţă de mine.” Profesorul  îmi spune numele celor doi turnători. Aveam să-i regăsesc în propriul meu dosar, la fel de combativi şi de negri în cerul gurii. Ba, şi azi îşi târşesc ciolanele bătrâne pe la cenaclu şi lansări de carte, notează conştiincioşi în agende ce văd şi ce aud.