1. Înainte de Brifcor a fost Cico şi legenda cu Pepsi.
Dar mai înainte? Şi Înainte?
Îmi aduc aminte de anii ’80 şi de România comunistă condusă, siluită de Ceauşescu. Dintre multele penurii (cuvânt pe care l-am învăţat şi aprofundat atunci pe loc şi pe propria viaţă), cea mai gravă penurie îmi părea penuria de oameni. Nu prea vedeam mulţi Oameni. Adică nu marea mare majoritate de făpturi ascunse, parcă cel mai adesea gata să se suspecteze una pe alta dacă nu cumva (puţin probabil) vreuna ar fi trecut, public, de limita şabloanelor „trasate” de pecere. Făpturi amorţite, adânc îndoctrinate, scofâlcite ca o a doua natură cât pe-aci să devină prima (şi ultima). Sau pur şi simplu proşti, nu ca un dat, ci ca un păcat, un efect al prea multor cedări şi compromisuri. Făpturile ghidate de reflexe schizoide, pe care le vedeam zi de zi. (Una zicem, alta facem şi credem. Dacă, până la urmă, mai credem ceva.) Şi, printre care, parcă-parcă, cu fiecare clipă tot mai mult, începeam să mă număr şi eu. Cu toate petrecerile şi bravadele mele culturale din ultimii ani de liceu şi din armată.
 Cei din generaţia mea am avut şansa de a fi trăit dezastrul comunist în direct, dar şi de a fi fost încă destul de tineri pentru a fi mai degrabă vaccinaţi şi nu definitiv smintiţi, ciuntiţi, ca mulţi dintre părinţii noştri. Dar, din păcate, nu cred că am reuşit să devenim o generaţie mai bună decât a lor. Am uitat destul de repede martirii şi spiritul Revoluţiei din 1989 şi cel al Pieţii Universităţii. Ne-am banalizat urgent, din lipsă de unitate, cultură şi credinţă. Şi mulţi s-au răsfirat prin lume.
 Înainte de ’89 unii eram revoltaţi. Cei mai mulţi în cuşcă. Oarecum sinucigaş, fără niciun scop şi nicio strategie de scăpare. Iar eu, prea fricos ca să fug peste graniţă.